Grigore Vieru stăpâneşte secretele uimitoarei frumuseţi a simplităţii folclorice. Anatol Codru este autorul unei poezii cu o nemaipomenită densitate de idei şi metafore. Anume despre el, despre poetul-academician Anatol Codru, aş vrea să vorbesc azi cititorului acestei publicaţii. Dar nu ca poet aş vrea să-l descriu. Şi nici ca regizor. Acest lucru îl pot face cărţile şi filmele lui. Aş vrea să-l prezint ca exponent al mult pătimitei Transnistrii.
S-a născut la 1 mai 1936, în Malovata - Dubăsari. Cu referire la originea sa, la una din întâlnirile cu cititorii, Anatol Codru povestea: “…Străbunicul meu a fost român. La 1876, după ce s-a terminat războiul ruso-turc, la care au participat şi au căzut mulţi români, a venit cu oştile căzăceşti până în Ekaterinoslav. Învăţase într-un an de zile limba rusă. Marele dor de ţară îl făcu să pornească pe jos către casă. În Transnistria o întâlni pe străbunica mea şi, găsind-o foarte frumoasă, i-a propus căsătorie. La care ea îi răspunse:
Despre anul 1918, Anatol Codru deapănă alte amintiri, culese de asemenea de la cei vârstnici: “Este un an crucial pentru românii din Basarabia şi un an de mare jale şi de mare dor pentru românii din Transnistria. În satul meu, Malovata-Veche, satul părinţilor mei, a luat fiinţă cunoscutul cântec folcloric:
La Nistru, la mărgioară,
Se strâng fraţii grămăjoară,
Printre fraţi – o surioară
Şi plâng toţi de se omoară:
Nistrule, apă-vioară,
Facete-ai neagră cerneală,
Să scriu mamei o scrisoare,
Să spun mamei ce mă doare.
Era despărţirea, intrată în istorie. Aşa am ajuns să vorbim despre Ţara Mare şi Ţara Mică. Dar, cum spunea Nicolae Iorga, România este înconjurată de români.
Ce vom face noi acum cu românii din Transnistria? Şi ce am făcut noi şi până aici cu cele aproape o sută de sate româneşti care au răsărit, prin secole, până la Bug şi în care astăzi nu mai vezi români? Dacă noi nu vom urma sfatul contemporanului nostru, al marelui cetăţean şi român Nicolae Dabija, că trebuie să ne trezim, dacă nu ne vom trezi satele şi oraşele, atunci lumea românească din Basarabia va pieri. Nu vom mai şti de numele “român” pe aceste pământuri.
Să dea Dumnezeu să ne trezim. Să ne trezim, căci avem sprijinul tuturor românilor, din toată lumea. Şi nu numai a românilor, ci a oamenilor curaţi şi cinstiţi din lumea întreagă.
Îndemnul la deşteptare al lui Anatol Codru este susţinut adesea prin propriul exemplu. În vara anului 2004, bunăoară, când jurnaliştii protestatari de la Compania “Teleradio-Moldova” au declarat greva foamei, protestând împotriva cenzurii şi a încălcării elementarelor drepturi democratice, lor li s-a alăturat şi acest mare patriot, în pofida vârstei înaintate şi a sănătăţii precare. A fost un exemplu ieşit din comun, când un poet-academician face greva foamei, iar autorităţile nu-i acordă nicio atenţie, nici chiar în momentul când, agravându-i-se starea sănătăţii, este luat la spital.
Întâlnirile poetului Anatol Codru cu cititorii se transformă în adevărate sărbători. Cuvântul lui, purtător de mobilizatoare încărcătură patriotică, este aşteptat pretutindeni. Alături de el ne amintim de origini, de neam, de istorie:
Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiaţi,
S-o trecem cu luntrea, c-ajungem la mare.
Ce iarbă înaltă! – Au fost îngropaţi
Străbunii noştri cu bărbile-afară…
Ce iarbă, ce holdă, ce rai necuprins,
Ce verde! … Ce coase se-aud mai aproape,
Ce rouă fierbinte: străbunii au plâns
La ceasul, când fost-au de vii să se-ngroape.
Pe culmi,
La cetate,
Ţepoase-n ambiţia lor, suverane,
Cresc ierbile, bărbile daco-romane.
În luna mai, plin de verdele ierbilor, când poetul şi-a sărbătorit o nouă aniversare, îi dorim sănătate şi ani mulţi înainte, ca să ajungă la marea zi când îşi va vedea reîntregită Ţara.
Cecilia Melniciuc
(Ioan Rotundu)
