În primul rând că pe un ucrainean nu-l poţi ameninţa cu expresia duşmănoasă Am să-ţi mănânc coliva! pentru că la ei nu se face colivă nici la înmormântare, nici la praznicele care urmează. Cred că pentru ei s-ar potrivi ameninţarea Am să-ţi beau ţipirigul!, adică spirtul medicinal, o delicatesă de prin partea locului.
Înainte de slujba la biserică a trebuit să merg la mormânt şi să aprind o lumânare, anunţându-i sufletul că la biserică se face pomenirea şi nu cumva să lipsească şi să-mi reproşeze după aceea că i s-au lipsit din pomenile cuvenite.
Dar ca să ajung la mormânt a trebuit să trec de straja de la poartă. La ucraineni există convingerea că sufletului celui care moare stă de veghe la poarta cimitirului până când este schimbat de următorul înmormântat.
Nici bine n-am pus mâna pe zăvorul porţii, că o voce hârâită de tutun şi alcool mă somă:
- Stai! Eşti mort sau viu?
- Moş Mihai, sunt viu, ştiind că soţia a fost schimbată din strajă de tatăl Elisabetei Lipa, Mihai Oleniuc.
. Nu sunt Mihai. Pezevenchiul acela n-a stat mult la poartă că are fata mare chestor pe la Ministerul de Interne şi s-a învârtit. M-a luat pe mine, Cupriniuc, un moşneag de 100 de ani. Mai era loc să mai beau câteva sticle cu ţipirig dar m-au adus repede aicea.
Dar la cine vii?
- La Cornelia, soţia mea înmormântată înaintea lui Oleniuc.
- Aaaa, economista! Mare pacoste pe capul nostru de când a venit. N-e inventariat pe toţi şi ne-a trecut într-un registru cu tot ce am avut pus în sicriu. Ne-a luat la rost că unii avem crucile stricate şi ne-a ameninţat că le impută celui care a fost de pază la poartă. Vii s-o iei?
- Nu, doar s-o anunţ că-i fac de 40 de zile şi mi s-a spus că trebuie să vină la biserică.
- Nu se poate. Trebuie să faci cerere de învoire. Depui cererea la mine şi aştepţi 10 zile spre aprobare.
- Dar slujba este peste o oră, nu se poate rezolva acum?!
- Ba da! Şi duse mâna la ureche mişcând-o.
- Şi ce-ar trebui să fac?
- Îmi dai de pomană o sticlă de ţipirig că mi-i gura uscată. Ai mei au fost cam zgârciţi cu pomana. S-a făcut frig şi abia aştept să-mi vină schimbul să mă trag în sicriu că-i mai cald.
I-am promis moşului o sticlă de ţuică de pomană că ţipirig n-aveam, scăpând astfel de a mai face cere şi a aştepta aprobarea. Se vede că de birocraţie nu ne este dat să scăpăm nici în lumea sufletelor.
La biserică slujba a decurs relativ repede. N-am prea înţeles de ce când părintele a anunţat că citeşte din Evanghelie s-au trântit toţi cu faţa la pământ de parcă îi cosise cineva. Mă aflam în încurcătură aşa că m-am aşezat în genunchi ca pe vremuri la şcoală cei care nu ştiau lecţia.
La sfârşitul slujbei părintele a ţinut o predică anunţând că sufletul Corneliei este printre noi. S-a ţinut de cuvânt moşul de la poartă şi i-a dat drumul. Urma să-mi ţin şi eu de promisiunea cu ţuica.
Legat de suflet a mai spus părintele că pe la începutul sec. XIX trăia la curtea ţarului Rusiei un călugăr Rasputin. Când medicii i-au spus că ei au făcut disecţii la zeci de oameni şi n-a dat peste sufletul lor, călugărul le-a explicat că sufletul este ceea ce rămâne în memoria noastră despre cel dispărut.
Mă mânca limba să-i spun părintelui că acest Rasputin a fost un mare şarlatan. Stăpânea arta hipnozei şi obişnuia să se mai rătăcească noaptea prin patul ţarinei dar ştiind că sufletul Corneliei era prezent m-am abţinut ca nu cumva să-mi ţină iar morală că mă iau de slujitorii Domnului.
- Nu-ţi ajunge câte păcate ai adunat până acum? Obişnuia ea să-mi spună.
- De vreme ce şirul numerelor naturale este infinit, de ce s-ar opri păcatele mele la un anumit număr? Răspundeam eu.
Imediat ce s-a încheiat slujba, toată lumea s-a mutat în praznicar. Era cam ora 11.00 dimineaţa dar aveau creştinii o poftă de mâncare de ziceai c ă atunci au ieşit din greva foamei. Nu degeaba se spune că pomana îngraşă!