La ieşirea din satul Cândeştiul Românesc, cum este numit în zonă pentru a fi deosebit de cel ucrainean, am întâlnit un grup de cetăţeni care mergeau în şir indian, cel de faţă având în mână un fel de lance din lemn de care era prinsă o icoană iar în vârf o cruce. Cei din spatele său ţineau la piept câte o icoană. Mi s-a părut ciudată această procesiune religioasă pentru că nu auzisem ca prin zonă să se practice aşa ceva.
Am zăbovit la casa din Sinăuţi cam un sfert de oră şi m-am întors spre Cândeştiul Rusesc pentru a aprinde o lumânare la mormântul soţiei. În drum m-am oprit la magazinul patronat de Maria Ciornodolea, soţia primarului comunei Cândeşti, pentru a cumpăra o cumpăra o lumânare. În magazin fiind şi ucraineni, am întrebat dacă au văzut procesiunea şi ce semnifică ea.
M-a lămurit gestionara. Cică grupul aparţine de Uniunea Ucraineană, vine de la Cernăuţi şi se duce la Iaşi pentru a se rufa la moaştele Sf. Parascheva: Nu eram lămurit dacă au venit de la Cernăuţi pe jos şi merg tot pe jos până la Iaşi. De la cimitir am ieşit din nou în şoseaua naţională care vine de la Siret spre Botoşani şi am ajuns grupul aproape de intrarea în satul talpa. Parcurseseră cam 6 km în nicio oră.
Le-am spus cine sunt şi i-am întrebat de unde vin, unde se duc şi ce semnifică obiectele sfinte pe care le poartă. Numai o femeie ştia româneşte, restul vorbeau doar rusa şi ucraineana. Nadeja Kirtcin (Zaharia după numele de fată) era din Cernăuţi. Cei din grup proveneau din raioanele Chelmeniţi, Adâncata, Storojineţ. Între ei şi un bărbat rus însoţit de o bătrână care, din traducerea femeii, am înţeles că sunt din Lipcani, raionul Briceni, Republica Moldova.
Nadejda mi-a explicat că au plecat pe jos din Cernăuţi, au trecut vama Siret duminică dimineaţa şi că vor merge pe jos până la Iaşi, pentru a se ruga la Sf. Parascheva în ziua de 27 octombrie, când ei o sărbătoresc pe stil vechi,
cu o diferenţă de 13 zile faţă de calendarul nostru gregorian.Toţi 8, 5 bărbaţi şi 3 femei, cu feţele senine, zâmbitoare, cu vocea caldă de parcă n-ar fi venit pe jos peste 50 km, de la Vama Siret şi până unde i-am ajuns din urmă mai parcurgând în jurul a 15 km. Cel mai mult m-a impresionat bătrâna din Moldova care mergea sprijinită în două beţe, probabil culese pe drum pentru a se ajuta la mers.
Unul dintre ei era diacon şi m-a întrebat prin traducătoare dacă în drum spre Botoşani este vreo mănăstire. Mi-am dat seama că voiau să facă popas şi poate să li se ofere un borş cald. Le-am explicat că n-au pe traseu mănăstire până aproape de Botoşani, la Mănăstirea Doamnei dar că nu le recomand să caute găzduire pe la schituri şi mănăstiri pentru că preoţii noştri sunt pe stil nou şi n-o să le facă plăcere să afle că ei sunt stilişti.
Nu cred că au înţeles sensul vorbelor mele pentru că o ţineau una şi bună că şi ei sunt ortodocşi ca şi noi. Voiau să bea un ceai cald. Le-am spus că peste alţi vreo 15 km vor ajunge în oraşul Bucecea şi aici vor putea găsi pe la vreun local un ceai cald. N-am observat să aibă bagaje voluminoase semn că nu aveau la ei rezervă de hrană. Mi-a fost jenă să-i întreb dacă au bani, adică lei, că grivele lor n-au trecere pe la noi.
Am făcut o fotografie de grup şi le-au urat Cu Dumnezei înainte să ajungeţi cu toţii sănătoşi la Iaşi!. De la Talpa şi până la Iaşi mai aveau de mers vreo 160 km.
M-am întrebat după despărţire dacă am avut în faţă un grup de credincioşi adevăraţi sau un grup de fanatici religioşi care odată ce şi-au pus în gând să facă acest drum n-au mai avut timp să gândească şi la ce piedici majore por întâmpina şi că viaţa lor poate fi pusă în primejdie în caz de o ploaie măruntă şi rece de toamnă, a frigului nopţii şi chiar a epuizării fizice. Nu-mi dispărea din minte imaginea acelei bătrâne sprijinită în două beţe care a avut curajul să plece la un aşa lung drum şi încă pe jos.
Ioan Rotundu
