Să se ştie de către toţi cei cu poftă că peştele nu se lasă gătit de orice mână nepricepută. Mai ales dacă-i un peşte cu pretenţii, crescut şi hrănit în mediul său sălbatic, cum ar fi iazul de la schitul Balş. Un astfel de peşte, să-i zicem crap, are o carne dulce, extrem de gustoasă. Peştele, de mărimea unei palme de om sănătos la trup, odată prins, se curăţă de solzi şi se eviscerează. Aşa întreg, cum este, îi dăm un praf de sare, după care-l trecem prin făină de grâu, pe-o parte şi pe alta. Într-o cratiţă cu coadă turnăm ulei fără să ne tremure mâna, adică din belşug, să cuprindă peştele pe jumătatea culcată. Când uleiul este potrivit de fierbinte, nu şi încins, punem peştele, având grijă să-l întoarcem la timp, iar temperatura focului să scadă, altfel ca peştele să fiarbă în ulei, nu să se prăjească. Peştele se va pătrunde repede, nu se va rumeni până la ardere, ci va fi numai bun de mâncat, rămânând mustos. La un astfel de peşte, gustul este întregit de măiestria bucătarului în a face mujdeiul şi a potrivi din fiert mămăliga, să nu fie prea moale. La schitul Balş este un astfel de călugăr bucătar. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că mare pârdalnic mai este în a da gust mâncării.
(Lucullus)