Când s-a hotărât ca întreaga redacţie să plece, începând cu 1 iulie, în concediu, îmi făcusem mai multe variante de a-l petrece. Numai că şi de această dată socoteala din redacţie nu s-a potrivit cu traseul de pe hartă. Aşa că, în loc să ajung la Buzău, la sora mai mare, pentru a mă relaxa la băile din Sarata Monteoru, am luat drumul Transilvaniei, pentru a mă întâlni cu o parte dintre colegii de liceu, pe care nu i-am văzut de 37 de ani. Nu pot spune că n-am colindat prin România şi că nu-i cunosc frumuseţile. Dar, spre ruşinea mea, Maramureşul nu l-am văzut la el acasă, ci doar prin filmele documentare. L-am pus pe şofer să facă o revizie tehnică la bătrâna Dacie, am pus în port bagaj ce-am crezut noi că ne va fi de folos şi, în dimineaţa de 2 iulie, am pornit-o cu multă hotărâre spre Vatra Dornei, ca spre seară să putem fi ajunşi la Zalău, unde mă aştepta sora mai mică dar şi câţiva din foştii colegi de liceu.
Drumul spre Vatra Dornei ne-a luat cam patru ore şi a fost bine condimentat cu blesteme la adresa societăţilor care lucrează la modernizarea lui. Pe toată lungimea dintre Suceava şi Iacobeni, vreo sută de kilometri, drumului aşa-zis european este modernizat. Vorba vine că se lucrează, pentru că muncitorii mai mult stau rezemaţi în coada lopeţii, vorbind de una sau de alta. Pasul Mestecăniş, pe care urci până la cota 1096 m, de unde poţi privi cu mult nesaţ verdele codrilor de brazi ai Obcinii Mestecănişului, rămasă în spate, iar la stânga vârfurile semeţe ale Munţilor Suhardului, se afla sub un nor de praf iscat de la utilajele care se luptau cu duritatea pietrei, pentru a îndulci şi lărgi serpentinele. Verdele întunecat al brazilor se transformare într-un gri murdar, iar de la cota maximă nu puteai vedea nimic în vale.
Am scăpat de calvarul lucrărilor numai după ce, la Iacobeni, am făcut la dreapta, spre Ciocăneşti, în amontele râului Bistriţa. Dintr-odată munţii s-au luminat, drumul era bun şi te îndemna să mai eliberezi din caii putere ai motorului, iar acul de kilometraj zburda deja în jurul cifrei 100. Din faţă veneau puţine maşini, aşa că pericolul ca în vreo curbă să-ţi apară în faţă un vehicul era mult redus.
Apa Bistriţei sărea veselă din piatră în piatră, cochetând cu razele soarelui, pe care le răsfrângea într-o geometrie aproape neeuclidiană. De-o parte şi de alta a şoselei se ridicau mândre pensiunile turistice, viu colorate şi ademenitoare, unele cocoţate spre vârf de munte. Zona este mirifică şi am înţeles de ce Conţac vine de mai mulţi ani la rând să se odihnească la o pensiune din preajma Cârlibabei.
Pornind de la Ciocăneşti, Botoş, spre Cârlibaba casele sunt ridicate în stilul clasic bucovinean, al tradiţiei locului, clădirile din beton şi sticlă abia iţindu-se ici şi acolo, suficient însă să sluţească frumuseţea caselor ce-şi au izvorul în adâncul unei istorii ce-i surprinde plăcut pe străini. Nu cred că există o altă zonă prin Bucovina suceveană unde tradiţiile să fie atât de bine conservate. Şi am mai observat ceva! Oamenii au au multă credinţă în suflet, sunt devotaţi întru totul lui Dumnezeu. Alături de bisericile din lemn au început să fie ridicate biserici de cărămidă, într-un stil asemănător celui neobizantin. Cum intri în satul Botoş, aflat în strânsoarea muntelui şi a apei Bistriţei, pe un deluşor, ţâşnesc spre înaltul cerului turlele unei astfel de biserici, numai că are zidurile îmbrăcate în lemn (foto 1). Te cuprinde uimirea să vezi un astfel de lăcaş într-un asemenea loc, apoi eşti cuprins de smerenie şi nu poţi să nu admiri sacrificiul localnicilor, care şi-au dezlegat punga pentru a clădi loc de rugă către Domnul.
De la Cârlibaba, drumul părăseşte apa Bistriţei şi începe a urca spre pasul Prislop. Urci, tot urci de ţi se pare că îndată vei ajunge la cer. Cota maximă a pasului Prislop este 1416 m. Cred că este cel mai înalt pas din Carpaţii româneşti. Odată ajuns în vârf, priveliştea te lasă fără grai. Rând pe rând, vârfurile Ineu şi Pietrosul ţi se prezintă cu multă emfază, mândrindu-se cu peticele de zăpadă care-i acoperă încă, deşi suntem în luna iulie. Jos, în valea adâncă, se poate observa un firicel de apă care se grăbeşte spre Borşa (foto 2). Suntem în Maramureş, un alt spaţiu românesc plin de istorie. De aici ne-a venit nouă, moldovenilor, întâiul stătător în scaunul domniei, voievodul Dragoş, întemeietorul Moldovei. Aşadar, am ajuns să trăiesc ziua când am călcat pe pământul celui care ne-a dat identitate istorică. Nici să se putea ca într-un asemenea loc, apropiat de Dumnezeu, să nu fie ridicat un locaş. Deşi zona nu-i locuită, fiind doar două pensiuni, la cota 1416 m se ridică o biserică semeaţă, încă în construcţie. N-ai cuvinte să-i descrii prezenţa, pentru că întreg peisajul care o înconjoară este o lucrare divină perfectă. Iar perfecţiunea, potrivit afirmaţiilor marelui reformator religios Jean Calvin, aparţine lui Dumnezeu şi nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.
Am intrat în biserică, m-am dus la altar şi am şoptit:
- Măria-Ta, voievode Dragoş, bine te-am găsit! Vin din viitor şi vreau să-ţi spun că Moldova Ta nu mai este a noastră decât pe jumătate. Ne-au despărţit duşmanii la apa Prutului, şi nu s-a ridicat o sabie vrednică să-i alunge înapoi, peste apa Nistrului. Osul tău domnesc s-a pierdut în negura vremurilor, iar Dumnezeu încă nu ne-a iertat de păcatul din fire, care, de acolo de unde vin îi înrăieşte şi mai mult pe moldoveni. Ridică-ţi sabia mărite voievode, ridică-ţi din ţărână osul domnesc până la spiţa lui Ştefan cel Mare şi vino de ne scapă iar de duşman. Mai ales de duşmanul din noi!
Vreau să cred că voievodul Dragoş a fost acolo şi m-a auzit. Poate că-mi va îndeplini ruga. Noi am avut voievozi puternici şi voinici ca munţii, viteji, vrednici în fapte, cu credinţă în Dumnezeu şi popor. Poate că Dumnezeu, în bunătatea sa fără margine, ne va dărui din nou un astfel de conducător.
De cum începi a coborî Prislopul, primul lucru care te şochează este aşezarea Staţiunea Borşa. În adâncul văii, la cota 850 m, stau ciopor un grup de vilişoare, care de care mai cochetă. Aerul de munte, puternic ozonat, ozonat, îţi umple plămânii şi-ţi sporeşte pofta de viaţă. De foarte de sus, de la înălţimea de 2303 m, Vf. Pietrosul, cu crestele încă înnobilate de zăpadă, priveşte şi el la furnicarul de oameni care dă viaţă staţiunii. Chiar în mijlocul staţiunii o biserică din lemn, cum numai prin Maramureş se pot vedea, îşi aruncă turla ascuţită cale de vreo 50 m. Crucea din vârful turlei se uneşte cu cerul, creând acea comuniune între credincioşi şi Dumnezeu. Şi iar nu găseşti cuvinte să descrii darurile cu care Dumnezeu i-a miluit pe maramureşeni.
De la Staţiunea Borşa intri în orăşelul cu acelaşi nume. M-a frapat faptul că, tocmai aici, în nordul ţării, edilii schimbau bordurile, după moda Videanu. Şi în Moisei aveam să întâlnesc această modă, şi în Baia Mare, şi în Zalău. Transilvania, ca şi Bucureştii, trăieşte febra bordurilor.
- Ce-ai făcut Videanule, din ţărişoara noastră?! Unde-i România pitorească, aşa cum a descris-o Vlahuţă? Borduri, borduri, borduri
asta-i România de astăzi!
Din Borşa nu realizezi când intri în Moisei, pentru că localităţile s-au unit prin noile construcţii ridicate. Nu puteam să nu mă opresc la monumentul martirilor, pentru a lăsa să zboare către Dumnezeu un gând pios în amintirea celor 39 de români şi trei evrei ucişi de trupele hortiyste, la 14 octombrie 1944, când se retrăgeau din faţa armatei române. Un act criminal al ungurilor, de care nu prea avem ţinere de minte şi rău facem. Monumentul de la Moisei este dovada vie a atrocităţilor pe care românii din Transilvania le-au suportat din partea trupelor ungare, atrocităţi rămase nepedepsite şi condamnate de istorie, adică Ungaria nu şi-a cerut niciodată scuze pentru crimele comise asupra românilor din Transilvania. Şi iar gândul mi se îndreaptă către voievozii Moldovei, care ne-au lăsat ca pe nişte fii ai Văduvei.
După ce ne-am recules la monument, sub privirile glaciale ale Pietrosului, ne-am îndreptat pe valea Izei, în sus, spre Sighetul Marmaţiei. Am lăsat în urmă şi Botiza cea celebră prin tradiţiile ei, ce vin din perioada dacilor. Aflată la poalele Munţilor Ţibleş, Botiza este o localitate în care sătenii se consideră descendenţi direcţi din dacii liberi, iar credinţa este la ei pe primul loc, viaţa lor neputând fi concepută fără biserică. Botizenii au limba ascuţită foc, şi trebuie să le vorbeşti calm şi chibzuit, altfel rişti să fii luat peste picior.
La Vadu Izei, vreo cinci km mai jos de Sighet, după ce-am parcurs întreaga depresiune a Maramureşului de la sud la nod, am început să coborâm spre Baia Mare. Zona este extrem de pitorească, iar localnicii îmbrăcaţi în costume populare. Cu cât te apropii de Baia Mare cu atât în faţa ochilor ţi se conturează o pată de un albastru fumuriu, ce aproape se contopeşte cu cerul de la orizont. Sunt Munţii Gutâiului, cu Creasta Cocoşului (foto 3). Şi din nou a trebuit să urcăm la cota 987, pentru a trece Măgura Mare şi a coborî la Baia Sprie şi apoi spre Baia Mare. De pe Măgura Mare am putut admira mai îndeaproape Creasta Cocoşului, o minunăţie a naturii cum numai prin Carpaţii româneşti mai poţi întâlni. (Va urma Ioan Rotundu)