Jurnalul botosanenilor Publicatiile Jurnalul Online Jurnalul Dimineata Botosanilor

   

Anunţuri
Editorial
Horoscop
Umor
Reportaje
Anchete
Evenimente
Lumea lu' Rotundu
Presa'n gura lu' Rotundu

1 EURO = 4.8286 lei
1 USD = 4.4674 lei


Număr accesări
Astăzi:
6206
De la 07 Ianuarie 2003
81897173
Reportaj de vacanţă (V)

Întâmplări neplăcute la Mănăstirea Săpânţa Peri

  • Ioan Rotundu
  • 18 August 2017, 23:00
Părintele Iustin Luţai ne-a recomandat să mergem şi la mănăstirea cunoscută drept Săpânţa Peri (foto 1). Spunea dumnealui că este o mănăstire interesantă prin faptul că biserica are înălţimea de 75 de metri, fiind cea mai înaltă biserică de lemn (stejar) din Europa. Nu ne-a spus şi faptul că tatăl său, cucernicul părinte Grigore Luţai este cel care a ctitorit mănăstirea imediat după 1990. Probabil că boia să fie pentru noi o surpriză, să aflăm acest lucru din gura stareţei mănăstirii. A fost o surpriză, dar una total neplăcută nouă.
Istoricul mănăstirii Peri este unul demn de respect. Ctitorie a familiei de voievozi maramureşeni Dragoşteni, mănăstirea s-a ridicat pe malul drept al Tisei, astăzi Ucraina, înainte de 1400. Fii voievodului Sas, la rându-i fiul voievodului Dragoş descălecătorul în Moldova, au întemeiat la 1389 mănăstirea Peri, care avea să devină un bastion al ortodoxiei în faţa imperialismului catolic care luase cu asalt spaţiul transilvănean şi se pregătea să treacă culmea Carpaţilor Orientali în Moldova condusă de Alexandru cel Bun.
Mănăstirea Peri a rezistat secole la rând. Şi-a dat obştescul sfârşit în anul 1703 când ungurul Francisc Rakoczi al II-lea, conducătorul răscoalei împotriva habsburgilor, a distrus din temelii mănăstirea. Aflat sub autoritatea Ucrainei, pe terenul pe care a fost mănăstirea nu s-a putut ridica alta nouă. După 1990, preotul săpânţean Grigore Luţai a iniţiat refacerea aşezământului monahal, dar pe malul stând al Tisei, la marginea satului Săpânţa.
Terenul pe care s-a ridicat actuala mănăstire Săpânţa Peri este de fapt un parc dendrologic cu o suprafaţă de 22 hectare, un cadru natural aflat între buza satului Săpânţa şi apa Tisei extrem de frumos şi parcă creat de Dumnezeu pentru a fi locaş de credinţă.
Interesant este şi istoricul ridicării mănăstirii, piedicile birocratice şi greutăţile materiale pe care părintele ctitor Grigore Luţai a trebuit să le depăşească nefiind puţine. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi a vredniciei credincioşilor, astăzi la Săpânţa Peri se poate admira o lucrare care îi uimeşte pe străini prin măreţia ei, prin îndrăzneala arhitecturii care taie spaţiul într-o geometrie greu de Acceptat de mintea umană ca fiind posibilă.
Corpul bisericii, construit numai din lemn de stejar, adăposteşte la subsol spaţiul unde se ţin slujbele religioase. Ieşită din pământ, construcţia de lemn a bisericii cucereşte cu îndrăzneală spaţiul şi se înalţă spre albastrul cerului, turla finală având în creştet o cruce înaltă de şapte metri.
Străinii vin, privesc şi se minunează. Puţini însă sunt curioşi să afle şi cine a fost meşterul care a avut harul divin şi iscusinţa de a mânui uneltele de modelat lemnul pentru a realiza această bijuterie ortodoxă care sfidează de la înălţimea ei impresionantă întreaga lume catolică. Iar meşterul se numeşte Ioan Ştiopei, zis Buga, renumit meşter în lemn adus din Bârsana de pe valea Izei, loc maramureşean iarăşi celebru datorită unei alte mănăstiri.
Hrană spirituală a românismului, credinţa ortodoxă i-a ajutat pe românii transilvăneni să depăşească cele mai cumplite şi pline de cruzime momente ale istoriei, să-şi păstreze demnitatea de român în faţa tratamentului barbar al ungurilor, să-şi plângă morţii căzuţi sub armele ucigaşe ale aceloraşi unguri dar şi să iubească pentru a-şi asigura perpetuarea existenţei pe pământul pe care trăiesc de când se ştiu.
La mănăstire am ajuns imediat ce am finalizat filmările la Cimitirul vesel şi atelierul de confecţionat cruci condus de meşterul popular Dumitru Pop Tincu. Curtea mănăstirii era plină de vizitatori. Peste tot ordine şi curăţenie, multe flori şi multă linişte. Prin curte nici ţipenie de vreo măicuţă.
M-am îndreptat spre arhondaric, loc unde de obicei poate fi găsit şi stareţul mănăstirii. Am găsit-o pe maica stareţă Agnia Ciuban. M-am prezentat, i-am adus la cunoştinţă că sunt de la televiziunea Botoşani şi că al dori să stau de vorbă cu ghidul mănăstirii sau cu cineva care cunoaşte istoricul aşezământului monahal. Am avut grijă să-i spun că suntem trimişii părintelui Iustin Luţai, fiul preotului Grigore Luţai, ctitorul mănăstirii.
Maica ne-a privit cu suspiciune şi mai că ne-ar fi trimis la plimbare. La auzul numelui de Luţai şi-a schimbat tonul vocii. Apoi, nu ştiu ce i s-a năzărit că s-a răstit la mine să-l aştept pe preotul mănăstirii. Fără a-mi spune unde-l pot găsi pe preot, maica stareţă a plecat brusc.
Este adevărat că toţi slujitorii Bisericii au primit ordin de la Patriarhie să nu mai aibă contacte de reprezentanţii mediei pe motiv că prea s-au înmulţit în presă cazurile de homosexualitate care pun Biserica Ortodoxă într-o situaţie total neplăcută pentru imaginea sa ca instituţie religioasă.
Şi cu părintele Iustin Luţai, când am filmat la Cimitirul vesel am avut aceeaşi problemă. Numai că părintele a fost de acord să fie filmat în haine „nemţeşti”, adică de stradă, şi să discutăm numai despre istoricul cimitirului. Acelaşi lucru îl voiam repetat şi la mănăstire. I-am spus stareţei că vreau să filmăm istoricul mănăstirii şi să promovăm existenţa ei în spaţiul botoşănean, nu să abordăm şi alte subiecte. Din păcate, n-am găsit colaborare, aşa că am încheiat reportajul în stilul Lumii lu’ Rotundu. Mare păcat, pentru că aş fi vrut ă încheiere de reportaj pe măsura măreţiei arhitecturale a mănăstirii şi istoricului ei respectabil.
Aveam să aflu ulterior că maica stareţă, de loc din Vişeul de Sus, a avut în tinereţe anumite dezamăgiri, motiv pentru care s-a călugărit. Numai că ea a s-a călugărit fără a lăsa la poarta mănăstirii frustrările vieţii laice, frustrări care continuă să-i marcheze viaţa prin izbucniri necontrolate, aşa cum s-a întâmplat şi în dialogul cu noi. Nu ştiu de ce, dar numele stareţei îmi aminteşte de origine rusească. Ciuban în limba rusă înseamnă de fapt cioban. În româneşte numele său ar fi de fapt Ciobanu. Dar zona de unde provine este una dominată de populaţie ucraineană şi este posibil ca şi ea să fie ucraineană. Numele aşa indică.
Intrând în spaţiul de la subsolul bisericii, am descoperit un pliant de prezentare c u fotografii realizate de artistul nostru fotograf Duşa Ozolin. Am fost impresionat să constat că artistul nostru şi-a pus semnătura pe o lucrare care aparţine spaţiului maramureşean. Numai că privind mai atent fotografia cu preotul Grigore Luţai (foto 3) şi Înalt Prea Sfinţitul Părinte Justinian Chira (foto 2) Arhiepiscopul Maramureşului şi Satmarului, mai ales direcţia în care privesc cei doi, m-am întrebat dacă nu cumva artistul nostru s-a cam ramolit în privinţa artei sale. Cei doi privesc cruciş, precum preşedintele Băsescu pe vremea când îşi muta privirea de la sticla cu whisky spre fusta Elenei Udrea. (Va urma)

Drepturile de autor sunt rezervate proprietarului de domeniu. Responsabilitatea pentru eventualele consecinte juridice generate de copierea, multiplicarea si difuzarea textelor si fotografiilor de pe acest site revine persoanei in cauza.


Profanarea memoriei morţilor din „Cimitirul vesel”
Ioan Rotundu
În drum spre Săpânţa, cu popas la Moisei
Ioan Rotundu
Bancul zilei: Genialul câine uituc
Horoscopul zilei de 19.08.2017
Catrenul saptamânii
Ioan Mamaische
Colibiţa, un fel de pom lăudat
Ioan Rotundu
Biserica lui Dragoş Vodă pusă la putrezit
Ioan Rotundu
Avem un PIB umflat de ciroza consumului
Ioan Rotundu
Curtea de Conturi a confirmat hoţiile primarului de Gorbăneşti
Ioan Rotundu
Primul magazin Partener Enel deschis la Botoșani
Uimitoarele aventuri la poarta societăţii Nova Apaserv
Ioan Rotundu
Jurnalul de Dimineaţă

Blogul lui Rotundu
Arhivă