De la bun început am rămas uimit de noile construcţii apărute încă de la intrarea în mănăstire. Aveam să aflu că sunt spaţii de cazare. Cu două nivele, noile chilii sunt bogat împodobite cu flori de toate culorile. Aveam să constat că florile sunt parte din peisajul monahal peste tot în interiorul mănăstirii, ceea ce dă o imagine extraordinar de plăcută ochiului dar şi de relaxare. Liniştea domină peste construcţiile chilii iar turiştii ecumenici, cum sunt numiţi mai nou vizitatorii pe la mănăstiri, păşesc cu smerenie prin curtea pietruită cu dale.
Biserica monahală are la intrare puse strategic cutii ale milei în care vizitatorul creştin sau păgân simte nevoie de a strecura câtre o bancnotă aşa cum au făcut şi cei de dinaintea sa care au trecut prin aceste furci caudine ale milei şi cum vor face şi cei care vin din urmă.
Bogăţia mănăstirii este afişată ostentativ prin mobilier masiv de stejar, prin pridvoarele chiliilor, şi ele din stejar masiv. Nici vorbă de o viaţă austeră, plină de smerenie şi căinţă. Imensitatea spaţiului de cazare format din mai multe corpuri de clădire care închid perimetrul din jurul bisericii, curtea, sunt de o curăţenie lucie. Cu toate acestea, cât am zăbovit la mănăstirea Văratic, poate preţ de vreun ceas, n-a zărit nici urmă de măicuţă. Doar vizitatori.
În afara mănăstirii, în faţa porţii de intrare, se află o parcare încăpătoare. Iar parcarea este străjuită de clădiri care cândva au fost case ale sătenilor. Una dintre case a fost transformată în brutărie iar alta în spaţiul de vânzarea a produselor de panificaţie. Afacerea cu brutăria este una prosperă. Rândul de cumpărători este permanent iar preţurile sunt mult deasupra preţurilor din magazinele obişnuite.
Străduţa care duce de la mănăstirea mare spre bisericuţa unde este înmormântată Veronica Micle este străjuită de case. Aveam să aflu de la o gospodină care vindea dulceţuri şi siropuri în faţa bisericii cu mormântul Veronicăi că aceste case au fost locuite de oameni obişnuiţi dar că sub presiunea celor de la mănăstire le-au donat sau vândut pe sume nesemnificative. Acum toate aceste căsuţe sunt locuite de măicuţe. Ce-i drept, casele sunt bine întreţinute.
Mormântul Veronicăi Micle l-am găsit aşa cum îl ştiam. Nimic în plus ca podoabe, nimic în minus. Doar vopseaua cu care s-a scris pe piatră un epitaf al său a început să dispară, făcând scrisul mai dificil de citit (foto).
Am părăsit Văraticul pentru a ajunge la vecina ei Agapia. În centrul satului, uliţa care duce spre mănăstire am găsit-o închisă cu o bară. Am întrebat de un sătean de ce stă uliţa închisă.
- Este uliţa mănăstirii.
- Dar văd case de-o parte şi de alta, proprietarii cum intră la casele lor.
- Acum toate casele sunt ale mănăstirii, mi-a explicat săteanul.
Aşadar, copie fidelă de la Văratic. Numai că aici, la Agapia, mănăstirea a pus mâna pe toată uliţa. Cum o fi reuşit oare? La noi, la Popăuţi, stareţul Harpa n-a reuşit să se pricopsească decât cu o vilă şi o parcare. Măicuţele de la Văratic şi Agapia s-au dovedit a fi mai abile.
Pentru că una dintre case se afla în lucru, l-am întrebat pe un alt sătean ce se petrece. Omul, cu chef de vorbă, mi-a explicat pe îndelete că locuinţa a fost a unui bătrân care numai că n-a vrut să cedeze casa mănăstirii. Se încăpăţinase să rămână proprietar înconjurat de casele devenite acum chilii. Într-o noapte bătrânul a murit. Măicuţele au intrat repede în casă, s-au ocupat de înmormântare şi s-au făcut stăpâne peste gospodăria moşului. Când au aflat moştenitorii era deja prea târziu. Au încercat să-i recapete moştenirea dar n-au avut succes.
Mănăstirea Agapia este mai arătoasă decât Văratic. Mai bogată în spaţii chilii, mai bogată şi în achiziţii de imobile, fiind vorba de o întreagă uliţă. Ploua mărunt dar tot am realizat un filmuleţ despre viaţa austeră as măicuţelor, devenite adevăraţi agenţi imobiliari. Cu aşa măicuţe, patriarhul Daniel are a se mândri. Visul său de la face Biserica Ortodoxă Română mai bogată decât ţara este pe cale de a se împlini, dacă nu cumva s-a şi împlinit.
Ioan Rotundu
