Românul şi “Hai acasă!”

Acum, că Gil Dobrică nu mai este, în lumina cântecului său amintit, sunt atâţia conaţionali care fac din „Hai acasă!” o strigare răscolitoare, plină de dor şi speranţă. Românii noştri mulţi au luat-o spre meleagurile apusene, lăsând acasă părinţi şi copii, întru croirea unui rost acătării, bază materială pentru prezent şi (falnic) viitor. Parcă a mai avut românul deziderate ca acestea. Istoria se repetă şi din acest punct de vedere.
La telemobil, copilul i se adresează fierbinte mamei sau tatei: „Hai acasă!”, simţind profund lipsa părinţilor şi suportând creşterea de voie, cu riscurile ei. Lacrimile curg pe obraz, şorţul bunicii nedovedind a le şterge, doar o ameliorare fiind realizabilă, ca o consolare.
Vechiul slogan comunist „copii cu cheile la gât”, în lipsa părinţilor plecaţi în fabrici şi uzine, având conotaţie nouă, parcă şi dureroasă. La cules de căpşuni şi măsline, bravii români au lăsat cheile la domiciliu, împuternicindu-şi copiii cu folosirea lor responsabilă, căci responsabilitatea se cultivă din copilărie. Este greu oricum, coţcarii, răufăcătorii tânjind după antisocial care, şi el, a pus stăpânire pe mentalităţi actuale. Vezi cât de aglomerate sunt spaţiile de răcoare, cum spune norodul.
În România, la noi, lunga asuprire comunistă l-a ţinut în frâu vreme îndelungată pe român, acum el descătuşându-se şi la bine şi la rău. Sunt realităţi de care geme zilnic mass media. Multă faptă românească îşi găseşte ilustrarea şi peste hotare, cu prioritate cea rea. Noian de informaţii ne stau la dispoziţie. Românul bărbat, tot la telemobil, rămas în ţară să asigure creşterea micuţului, îşi imploră soaţa tot cu „Hai acasă!”, într-un demers disperat, cu năduf, grija faţă de copii nepermiţându-i măcar o binevenită oprire la bufet, la o cinzeacă. Păi, se poate? Numai, departe de a fi un caz izolat, aceasta, ca femeia, s-a cuplat cu alt ales şi, cum tentaţia Occidentală este mare, nu s-ar mai întoarce. Mde, experienţe noi, folositoare!
Cu drăgălăşenie aparte, cânta nea Gică Petrescu „ Hai acasă, puişor!”, cu referire la noaptea romantică, petrecută în doi, „într-o cârciumioară, la şosea”, chemarea fiind plină de tandreţe şi farmec. O chemare acare avea să se repete periodic, adică sâmbăta viitoare. Sensul înalt al formulei „Hai acasă!” nu poate fi trecut cu vederea.
Ei, dacă îndrăznim o anume adaptare, nu avem decât a spune „Hai acasă la mine sau la tine” cu gândul ascuns, dar frumos, al unei aventuri discrete şi înălţătoare. Este un refren contemporan, trimiţător la vitalitatea neamului. Este şi o ocazie fericită de a pune astfel ţara la cale. În fond, cum spune un amic, în versuri: „Natura asta le-a creat pe toate…” Aşa o fi. (Ionel Bejenaru)