Puteau fi exclusiv băi de soare, dacă aşa sunau prescripţiile medicului, cu plimbări uşoare, serale sau nocturne, pe o faleză, pe sub platani, cu retrageri discrete „într-o cârciumioară, la şosea”, cu idile nevinovate, dar dătătoare de speranţe, pentru care nu ai nevoie de multe vise ascunse.
Nici vechea noastră clasă muncitoare postbelică n-a dus-o rău, dacă avem în vedere trimiterea la băi a reprezentanţilor ei, pe linie de partid, UTC, sindicat, pentru majoritatea rămânând destule locuri la băi, acolo, în hale de uzină sau combinat, unde se zămislea producţia, mândria ţării. Erau, este drept, băi de sudoarea muncii, dar ce putea fi mai înălţător! Măcar pe şefi să-i vedem că se bucură larg la binefacerile regimului! Femeile mergeau la Sovata, bărbaţii după femei… Dialectic, nu? Ei, se mergea şi la Băile Felix (Motanul?), Govora, Herculane ş.a., spre a nu fi nedrepţi.
Astăzi, pentru majoritatea românilor, primează băile din cada de acasă, însuşi locul care o adăposteşte se cheamă, simplu, baie, ca şi băile din apartamentul mic şi înghesuit, lăsat moştenire de comunism. Sigur, românul are la dispoziţie şi băi reci, duşuri reci, de la şefu’ sau pentru că nu-i funcţionează conducta sau robinetul de apă caldă, ori până la a beneficia exclusiv de energia solară mai este ceva cale (lungă). Băi şi duşuri reci are parte şi atunci când îl cheamă la şcoală, pentru faptele odraslei, la poliţie, pentru ale odraslei sau chiar ale sale sau, de ce nu, când vecinul îi inundă, din culpă, apartamentul. Se vede, cum şi o mătuşă de la ţară sesizează uşor, mult se mai schimbă lucrurile!
Diversitatea băilor românului este clară şi, după unii, ea se regăseşte şi în expresii uzuale ca: băi, tu! băi, acesta! băi, domnule! ş.a. Într-un fel, expresiile fac trimitere clară la băi. Fără supărare. La noi, la Botoşani, ca să localizăm, vechea Baie Centrală dă să treacă în istorie, să ruginească, nimeni încercând vreo reabilitare iar ştrand, ca o formă a băii, nefiind, avem imaginea unui municipiu departe de a fi european şi a ridica pretenţii faţă de un atare standard (înalt). Este trist.
Obligat de situaţie sau şi de aceasta, românul este sortit (încă) să apeleze la băi interioare, cu vin, ţuică, bere, băi de gât deci, fără a se bucura de ceea ce este realmente valoros, mulţumindu-se cu surogatul. Păi, până când, băi? (Ionel Bejenaru)
