Şi, totuşi, relaţia românului cu blocul este cât se poate de necesară şi puternică. Chiar aşa când numărul construcţiilor de acest gen este în descreştere. Se poate deduce şi scăderea numărului de macarale argintii care rând în soare, în zori de zi, cum zice cântecul de altădată.
Blocul a creat şi un aparat administrativ pe măsură: preşedinţi de asociaţii de locatari sau proprietari, şefi de bloc, de scară, de subsol, de curte, de spaţiu verde, de scrânciob, chiar de acoperiş. De aici, mulţi români de la bloc încearcă atitudini diferite, conducând la divergenţe de opinie şi dezbinare, întârziind funcţionarea armoniei sociale.
Când spiritele se încing putem asista la acte antisociale, violenţe de limbaj şi fizice. Ei, dar ce probleme iscă parcările, garajele! Tot mai mult, încercările de prevenire nu ţin, sunt sortite eşecului. Un ghiveci de flori căzut, datorită vântului, în capul unei vecine nesuferite conduce la o adevărată încăierare, dacă nu cumva la ceva mai rău: o spitalizare, un deces Dacă mai creşte vecinul o potaie sau o mâţă, scandalul este gata. Puricii năvălesc peste tot şi spiritele se încing una-două? Geaba dezinsecţii!
Acum, la vremurile înnoirii, românul de la bloc nu mai poate ţine nici mortul, mulţumindu-se doar cu o cumetrie, o onomastică, cu petreceri per măsură. Suferinţa îl cuprinde repede şi nu se ştie unde poate duce. Doar tineretul trece mai uşor peste aspect, el viind mereu în voiaj, în bar, în discotecă, în parc, trăindu-şi viaţa prezentă şi gândind la cea care va veni. Prejudecăţile le-a cam dat la spate, încercând altceva: sex, un drog, o ţigară.
Înaintaţii noştri constructori au creat, în general, blocuri cu pereţi subţiri, făcând posibil auzitul vorbelor şi şoaptelor prin perete, asigurător de bună audiţie. Aşa că, fiecare îl ascultă pe fiecare. Aceasta, în lipsă de altceva. Când este urât afară, chiar este un lucru bun. (Ionel Bejenaru)