Întotdeauna, coada românească conduce la busculade, la dezordine, la încercări de forţare a unui loc în faţă, cu punerea în acţiune a împinsului, cu exersarea muşchilor, a călcatului pe şi în picioare, cu exprimări de înjurături neaoşe, cu răcnete, cu huiduieli. C-aşa-i românul. Aglomeraţia şi panica sunt la ele acasă, numai bune pentru a permite hoţilor de buzunare să opereze cu succes şi să lase în urmă ţipete şi bocete. Organele au doar de constatat fenomenul. Că de implicare nu poate fi vorba.
Ante 89, cozile erau la ordinea zilei, chiar dacă partidul şi statul raţionalizaseră, spre binele poporului, numeroase produse alimentare şi nu numai. Sculatul cu noaptea în cap dădea aşezărilor patriei noastre un aspect de furnicar, fie şi dacă nu se putea vorbi de un iluminat stradal cât de cât. La coadă, mai rar, câte un român, mai cu simţul ruşinii, punea bazele unor excepţii, permiţând unei doamne să se aşeze în faţa sa, drept este, însoţit de protestele, vociferările şi bruscările mulţimii flămânde, gata să de sfâşie. Aici se lua cel mai bine starea de spirit a poporului.
O glumă de epocă trecută făcea trimitere, ca explicaţie la o eventuală fotografie, oricum imposibil de publicat, la cozile formate de numeroşi români depunători la CEC. Şi, cum să nu, bunăstarea românilor mai era odată demonstrată.
Zahărul sau uleiul raţionalizate se dădeau poporului prin uşile din spate ale magazinelor alimentare, vânzătoarele operând raţia pe fişă (cartelă), acţiune care mai descongestiona niţel priveliştea faţadei, mai aproape de o arteră centrală. Aşa s-a petrecut în vremuri de aduceri (astăzi) aminte. De pe fereastra vreunui bloc, poporul era atent la sosirea maşinii şi descărcarea ei, pentru a putea coborî în mare viteză din apartament şi a prinde coada plină de speranţă. Era fericit că şi-a ajuns scopul, fericit că avea ce pune pe masă. Era o mare descătuşare sufletească, o mare victorie!
Şi, cum victoria trebuia sărbătorită, putea să o faci cu un păhărel de Trocadero, Nucet, Trandafir, băuturile epocii, lichioruri proaste. (Ionel Bejenaru)