Românul şi cum „pricepe” el recentele inundaţii

Nici de data aceasta, românul nu omite să dea sens prăpăstios recentelor inundaţii abătute peste ţară. Asociaţia cu sfârşitul lumii este la îndemâna multora dintre conaţionali. Sigur, nu fără a face trimitere la celebrul potop de altădată cu Tata Noe în prim plan, Tata Noe salvatorul.
Acum, pentru o bună parte a românilor, actualul potop va fi totuşi surmontat, căci, biblic, sfârşitul lumii se va datora focului, fie şi celui nuclear, superior incendiilor de mirişte, incendii de care ţara tot are parte. C-aşa-i nu numai la noi!
Ţăranul român, afectat de puhoi, sub acţiunea căruia şi-a prăpădit găinile, porcii, vitele, pisicile sau căţeii îşi plânge de milă şi acuză noianul de păcate personale şi de neam sau comunitate, lipsa credinţei în Dumnezeu, orăşeanul motivând situaţia sa prin preţurile ridicate şi suprapreţurile pe care le practică, ieşite pregnant în evidenţă când acesta din urmă dă să negocieze la piaţă. Deja sesizăm o relaţie conflictuală între sat şi oraş, între producător şi cumpărător. Ceea ce este extrem de grav şi periculos. Totodată, în Suceava vecină cu Botoşanii, puhoaiele n-au ţinut seama de marele leagăn de credinţă românească, ilustrată prin salba de mănăstiri bucovinene şi, (tot) cu voia lui Dumnezeu i-au pedepsit pe localnici. Măi, să fie!
Apoi, românul este mai interesat de salvarea avutului personal, decât a propriei piei, cu toate că nu ar trebui să existe vreo temere, atât timp cât „omul nou” era deja creat, la sfârşitul anilor ’89. Acel „om nou” înzestrat cu noile caractere, rod al educaţiei comuniste. Şi, totuşi…
Neînfricat, românul a pus securea pe pădurile patriei, cu cutezanţă şi vigoare, lăsând astfel cale liberă reîmpăduririlor, cât că un hectar face câteva zeci de mii bune de EURO întru atingerea marelui obiectiv. Ei, dar, încalte, românul a permis avântul exportului de lemn, al industriei mondiale a mobilei, al birocraţiei interne, hârtirăraia cunoscând cote nemaiîntâlnite în trecut, chiar dacă progresul informaticii se vrea indiscutabil. Dezastrul natural îi revine, plin de pizmă, stă cu ochii bulbucaţi asupra caprei vecinului său gospodar, dorindu-i pieirea, ca în cazul vestitei capre, fiind aproape numai şi numai interesat de o atare eventualitate. Şi, putem să ne întrebăm iarăşi, cum o fac unii: ţine aceasta de „omul nou”? Sau atare individ era proiectat doar pentru durata de existenţă a socialismului? A acelui socialism cu „faţă umană”? Acum, în clipe de şuvoaie de ape şi viituri, mâna pe motopompă!
(Ionel Bejenaru)