Vedeţi, cad români pe străzi, bătrânul, de regulă, care refuză sfatul medicului de Bucureşti, transmis la Radio-TV, cel de a sta ţeapăn în casă între diferite ore periculoase. În fond, este şi aici (tot) mândria de român. În acţiune. Am putea uşor improviza, în vremuri caniculare, un cântecel: Nu-i răcoare, nu-s gheţari,/ Dar avem parlamentari Şi, la ce ne folosesc? Combat ei canicula? Poate corupţia, poate adversarii politici, poate pe d-l Băsescu, poate trecerea frauduloasă a frontierei, poate oligarhia. Parcă ştie cineva exact ce combat! Un gheţar de-ar fi, măcar în fiecare capitală de judeţ, românul ar fi revigorat, readus, practic, la viaţă, cu tot cu fericire, puterile i-ar reveni brusc, ca-n basme, şi-ar face faţă cu bine stărilor dezastruoase ale ţării-secetă, pensii mici, şomaj, sărăcie, neputinţă.
Un gheţar aşezat în parcul central, ca un Moş Crăciun în Orăşelul Copiilor, ar fi pentru român ţinta lui de fiecare zi, cu mic, cu mare, aducându-i laude şi ofrande, făcând în jurul lui plantoane care să-l ferească de agresori şi topire. Ar fi mândria patriei, meritând orice sacrificiu. Ar fi o excelentă lecţie despre mediu şi importanţa lui, punând ecologia pe primul plan, făcând-o disciplină de bază şi examen obligatoriu de capacitate şi bacalaureat. În atari condiţii noi, ar fi în jurul nostru numeroşi urşi polari, urşii gunoieri bătând vizibil în retragere. Şi urşii polari ar fi o atracţie pentru turiştii de oriunde.
Prieten cu gheţarul, românul ar demonstra întregii lumi valenţe noi şi s-ar obişnui să nu-i tremure nici măcar un fir de păr în barbă. Ar cânta românul: O, gheţar frumos!, în timp ce cetele de pitici s-ar învârti ameţitor în jur. Cronicari şi poeţi ar imortaliza relaţia românului cu gheţarul, dând posterităţii opere nemuritoare. Dar, pe când un gheţar? (Ionel Bejenaru)