Românul şi lacrimile toamnei

Supus greutăţilor de tot felul, mai totdeauna nesatisfăcut de orice, românul lăcrimează uşor, de durere şi necaz, încercând să obţină înţelegere într-o lume care este, totuşi, nu pierdută, dar relativă. Nu este greu de apreciat şi pentru această ostenire a sa. Noi, iată, o facem. Convinşi ştiind că viaţa-i scurtă, drept pentru care nu are mult ce pierde, românul abordează lucrurile frontal, le ia în piept, nepunând bază pe alegaţia unora că are numai de pierdut, încercând să facă posibilul şi imposibilul.
Un eşec îi provoacă lacrimi, altele decât nostalgicilor după trecuta „epocă de aur”, altfel vrednici şi mulţi pensionari ai ţării noastre, nicicând văzute de ei ca un teren de experimentare şi construcţie a noii orânduiri mai drepte şi mai bune, cea capitalistă. Chinurile, poverile uzura fizică şi morală nu-i pot ajuta să treacă uşor peste anii laborioşi ai vieţii noi de altădată, viaţă nouă căreia i s-au dedicat profund şi exemplar.
Pe vremurile comuniste se vorbea atât de mult şi, uneori, prost, , despre conflictul dintre generaţii, conflict, fără îndoială, existent şi atunci, dar şi acum. Sinistratului român i-au luat apele casa, cerând, cu lacrimile toamnei în ochi, să fie despăgubit de guvernanţi, că de la fiu’su, director, preşedinte sau ministru nu se poate aştepta la nimic bun. Este şi acesta un caz de conflict între generaţii, fiecare ţinând de generaţia şi mentalitatea ei, lăsând în umbră relaţiile strict familiale care, oricum sunt tot mai atrofiate şi scârţâind din greu.
Într-o comună oarecare, în care şeful Statului a înzestrat cu o casă o bătrână sinistrată română, vecinii o privesc cu pizmă şi, lesne de priceput, nu-i vor decât sfârşitul obştesc, mai punând odată în valoare teza caprei vecinului. C-aşa-i la inundaţii, cutremure, incendii şi alte sinistre. C-aşa-i la noi.
Dincolo că frumoasele lacrimi ale toamnei aparţin strugurilor, la români lacrimile toamnei se varsă în râuri ale suferinţei şi neputinţei, în mări şi oceane de durere şi depresie, într-un proces dialectic, am putea spune. Într-o măsură, poate fi invocat şi spiritul tradiţiei, spirit la care poporul nostru ţine atât de mult.
Reprezentanţii unor popoare au creat „Spărgătorul de nuci”, nouă putând să ne fi fost rezervat, eventual, „Ştergătorul de lacrimi”. Aceasta, dacă privim lucrurile analitic şi cu speranţa într-o cuvenită izbăvire. Dacă nu, nu. Oricum, chestiunea constituie un fenomen care ne pune pe gânduri şi deloc de neglijat, orice delăsare şi superficialitate putând să ne coste. Puţin sau mult.
Până la urmă, temporar şi optimist, românul de ispravă este interesat ca lacrimile toamnei să însemne un must dulce, celelalte forme de manifestare ale lor să curgă cum dă Domnul. Las’că merge şi aşa! (Ionel Bejenaru)