Românul, cuprins de mahmureală şi venind cu dânsa-ntrînsu-i la serviciu, se dedică mult mai voios procesului de producţie, îşi pune mult mai bine calităţile în valoare, fluierând, adesea, o arie cunoscută, insuflând cheful de muncă şi tovarăşilor săi, meritând, cu prisosinţă, un premiu bănesc, o diplomă de fruntaş, o insignă, o invitaţie la o cină romantică din partea şefului. Este o motivaţie a faptului că de starea de mahmureală trebuie ţinut cont, evaluările românului posedat de ea neputând fi decât bune şi foarte bune.
Cu alte cuvinte, mahmureala este starea normală a românului. Cârcotaşii patriei nu au decât să ţină seama (şi) de ea. Chiar dacă le vine uneori greu să o facă. Poate, cu timpul Ante 89, starea de mahmureală a românului nu scăpa vigilentelor noastre organe, într-un demers neavenit şi deloc eficient, determinând lehametea românului în procesul atât de frumos al muncii avântate pentru construirea societăţii noi, socialiste şi chiar multilateral dezvoltate. Ce frumuseţe era în aşa ceva?!
Bucurându-se plenar de puţinele sărbători legale, fie şi religioase românul are cu atât mai mult un motiv puternic să se înscrie ca un mahmur fruntaş, să nu facă pauză, odată cu trecerea lor calendaristică, aprofundând mahmureala, întreruperile putând să-i facă vizibil rău, nefiind obişnuit nici măcar cu pauzele scurte.
Mahmureala îi dă un chef nebun de dragoste faţă de soaţă sau persoane de acelaşi sex cu doamna, înflăcărarea cu care le abordează şi tratează fiind exemplară şi rodnică, de multe ori. Ei, din când în când şi-o revarsă, din eroare umană, către cine nu trebuie: o minoră, o rudă, o babă.
În atare cazuri, mahmureala, numită de unii influenţa băuturilor alcoolice, devine circumstanţă atenuantă, scoţându-l pe bietul român din impas. Este în spiritul umanist al societăţii noastre capitaliste, în care democraţia se afirmă larg şi profund. Viguros, totodată. După cele scrise şi citite, este clar, românul, cuprins de mahmureală, nu poate rosti ceva mai frumos, decât: NOROC! (Ionel Bejenaru)