La noi, undeva în preajma Botoşanilor, în pădurea Baisa, vizavi de Stâna cu acelaşi nume, la vreo 500 metri perpendicular pe ea, zăcea tacticos un morman de schelete de plastic, foste rame de televizor, mai precis, de micul său ecran, abandonate acolo de cei abilitaţi să le colecteze cu mijloacele lor, mai mult ca sigur, după ce micile ecrane au fost debarasate de organismul principal component, care le făcea funcţionabile cândva, în vederea valorificării (clandestine) pe la depanatori, ca potenţiale piese de schimb. Iniţiatorii botoşăneni ai unei atari acţiuni nici n-au de unde bănui despre aşa ceva.
Altfel, pădurea Baisa s-a mai ales cu o poluare, străină celor ce se ocupă de protecţia mediului. O vizită de lucru al factorilor în cauză în pădure i-ar edifica, fără discuţie. Vedeţi, şi de aceasta românul nu ia în serios ceea ce i se vehiculează relativ la avantajele marilor debarasări. Încalte dacă aceste schelete erau răsturnate în curtea casei domniilor lor, tot ar fi fost o soluţie de acceptat, cât de cât.
Se putea merge, în cazul scheletelor de televizor, chiar la folosirea lor ca poiate pentru păsările din curte, dacă le-ar mai fi rămas ceva prin spate, ceva proptele. Dar, la constatare, nici pentru aşa ceva nu sunt utile. Marea debarasare a dat astfel, cel puţin în cazul de faţă, greş din start. dacă următoarea tură se va solda la fel, românul, în varianta sa bot6oşăneană, suntem convinşi, nu va da nici un fel de curs şi concurs, lucrurile rămânând de izbelişte şi nu aşa cum s-a stabilit.
Măcar, pe vremuri, când se colectau sticle şi borcane, răspunderea era răspundere, vechii pionieri ducându-le la şcoală, şcoala încasând banii, un gest patriotic săvârşindu-se şi datoria pionierească fiind îndeplinită. la fel stătau lucrurile cu maculatura, cu plantele medicinale, cu sticla spartă şi fierul vechi. Păi, să nu spună nostalgicii - ce vremuri!
La 20 de ani de la Decembrie`89 risipa a devenit uzanţă, lăfăitul în societatea de consum fiind un mod comportamental şi original românesc, oricum străin progresului. Şi, deocamdată, nimeni nu se străduie a-l schimba. Spre indignarea unora, spre indiferenţa altora. Stagnarea şi regresul au devenit coordonate şi, ţinând-o tot aşa, musai ne vom circumscrie în ele. (Ionel Bejenaru)
