Pornind de la faptul că şi noaptea trebuie trăită (frumos), românul acţionează plenar în acest sens nobil, fie că este vorba de plimbări nocturne, cu romantismul lor de netăgăduit, poate şi necesitatea unui remediu la căldura de peste zi, extrem de agasantă, fie că este vorba de petreceri, la nivel de restaurant sau bar, în companii plăcute şi antrenante, fie că este vorba de necesare şi potrivite partide de sex, binefăcătoare pentru organism, indiscutabil, fie că este vorba de studiu dedicat marilor examene care bat la uşă, fie că este vorba de conturarea unei decizii importante, de care depinde soarta individului, ştiut fiind că noaptea este un sfetnic bun (întotdeauna).
Aşadar, pentru marea majoritate românească, noaptea curge extrem de frumos. Pentru un segment restrâns, noaptea are astfel de conotaţii: este terenul propice acţiunii violatorilor, al hoţilor, al pokeriştilor, al borfaşilor, al întâlnirilor de taină, în vederea punerii în practică a gândurilor necurate şi planurilor diabolice. În acest caz, noaptea asigurând un bun caumflaj, greu de penetrat.
Insistând însă pe natura frumoasă a nopţii româneşti, românul, ca să folosim o expresie uzuală, face din noapte zi şi mai mult decât atât, adeseori. Noaptea are farmecul ei indiscutabil, asigurător de relaxare, în condiţiile în care lumea acuză tot mai mult lipsa de timp, în care acesta trece irepetabil. În fond, este problema întregii omeniri contemporane.
Până şi copilul român primeşte, la intrarea în noapte, îndemnul Noapte bună, copii!, îndemn clasic, îndemn părintesc, din drag pentru cel sau cei mici şi puri, care vor creşte mari odată. Este firul vieţii, care continuă, care trebuie să continue. Este viaţa însăşi şi nemuritoare.
Cu lună, cu stele, bolta cerească ţine companie nopţii româneşti, simbiotic, statornic. Şi, în toiul unor astfel de nopţi se derulează viaţa de român. De permanenţă. Nu am greşi cu ceva dacă am identifica în noaptea românească un mic paradis: paradisul nopţii. Este drept, există destui perturbatori ai nopţii: muzica manelistă amplificată la maximum, scârţâitul tramvaiului şi şinelor sale, urletele unor vieţuitoare umane, stridentul zgomot provocat de tocurile unor pantofi de damă în mers etc.
Se poate deduce că s-ar impune sancţionarea acestor perturbatori în exces. Măcar cândva. Pe curând! (Ionel Bejenaru)