Românul şi ochii albaştri

Acceptând că nimeni nu se simte cu musca pe căciulă într-un atare demers, să încercăm să fredonăm: „Am iubit doi ochi albaştri… Poate-i mai iubesc şi-acum…”. Numai că, mai din întâmplare, la o vreme de seară, „văzui alţii, mai frumoşi, mai nu ştiu cum…”. Putea, să admitem, să se fi întâmplat evenimentul mai peste drum. De altfel, viaţa românului este subordonată în covârşitoare proporţie întâmplării, luată ca factor. Şi, tot din întâmplare, vrednicul român, admirator, cum este, remarcă, mai întâi, picioarele unei femei şi, abia, într-un târziu, îi observă ochii9 săi albaştri şi exagerat de frumoşi. După care, ţine-te!
Cu ochi albaştri era definit şi înaintaşul poliţistului din zilele noastre, miliţianul, înclinându-ne să credem că acesta era criteriul prioritar în admiterea la şcoala de miliţie. Ei, dar asta, ca fapt, se întâmpla pe vremuri! Cum mai trece vremea, măi (animalule)!
Cum, la noi, la români, demagogia este la ea acasă, ne întrebăm, de data aceasta vizavi de poliţistul contemporan (nouă), câţi au dat burta jos şi câţi au înlocuit călduţul birou cu strada şi trotuarul, întru rezolvarea marilor probleme ale cetăţeanulu7i, român sau neromân, dar pământean?
Ochii albaştri ne trimit la candoare, la inocenţă, ca să scriem sau să zicem aşa. Mulţi, dintre puţinii apropiaţi ai poeziei eminesciene spun, dezolant de trist, lacul codrilor albaştri. Anonimul profesor de literatură română se declară satisfăcut de răspuns, catalogându-şi elevul ca eminent, eventual recomandându-l pentru o bursă, eventual la Oxford. Este mecanismul convenţional al prostiei româneşti şi al lipsei de răspundere, tot românească. În baza aceloraşi clasice criterii, unii, (mai) apropiaţi sau nu, şi-au susţinut doctorate, primind, pentru meritele lor, un bonus de 15% la umila lor leafă. Merita un atare sacrificiu?
Dar, revenind la oile noastre, pardon, femeile, femeia cu ochi albaştri poate fi mortală sau, de ce nu, fatală. Întâlnind-o pe şosea, pe arătură, după caz, nu ai decât gândi: „Mai că-mi vine să las baltă/ Toate interesele”. Fireşte, te străduieşti, stăruitor, să ţi-o apropii, făcând pe drac-un patru s-o cucereşti, întru ideea (nobilă) de a nu rămâne toată viaţa un frustrat, un dezamăgit în sinele tău. Şi, iată, uite-aşa, se mai naşte încă odată dragostea. Este încântător de frumos, este sublim! Şi, să fim serioşi şi rezonabili, totul porneşte de la ochii albaştri. Chiar dacă sunt numai doi. Are vreo importanţă, facem vreo discriminare? Oricum, nu noi.
O solistă aparţinătoare de patria noastră, cea română, cânta cu ardoare şi de zor „un albastru infinit”. Ţâncii patriei cântau pe vremuri „Albastră-i, albastră-i, lunca înverzitㅔ Câte feerie, Doamne! Ei, mai târziu, la pubertate şi la adolescenţă, jinduiau şi la o căpiţă, unde „Să te sărut iubită”. Doar atât. Ionel Bejenaru)