Românul şi placajul

Îndeobşte folosit în rugby, placajul este şi în putinţa românului obişnuit sau, cu atât mai mult şi uşor de executat, al celui situat mai sus, mai bine cocoţat. Că nu izbândeşte întotdeauna, este altceva, funcţie de puterea fiecăruia. Putem vorbi chiar de o şcoală a placajului, procedeu care se învaţă, ca atâtea altele. Profesorul cel mai bun fiind viaţa însăşi, doar astfel românul poate înfrunta greutăţile cu care se confruntă, pe termen scurt sau lung.
De regulă, rezultatele (corecte) ar trebui obţinute doar pe teren, cu aplicarea unor reguli de bază, numai că lucrurile nu stau deloc aşa, intervenind tot felul de factori, aidoma celor de pe vremuri: pile, cunoştinţe, relaţii.
Placaj încearcă să facă românul la creşterea preţurilor, o constantă a evoluţiei societăţii româneşti, un important factor de stres. Este un placaj greu de executat, nevenindu-i nimeni în ajutor, căci cei de sus au priorităţile lor, chestiunea neafectându-i, drept pentru care o tratează, cum altfel, cu indiferenţă. Cum placaj încearcă românul la creşterea continuă şi cât mai sus a dobânzilor, dar băncile sunt puternice şi dure, nelăsând portiţe şi fisuri, pe fondul goanei hrăpăreţe după profit şi supremaţie. Leul şi valuta sunt la cheremul lor, puse la bătaie fără scrupule, întru folosul propriu, lăsându-l pe bietul român clientul cu ochii cel puţin în soare sau fluierând la lună. Capitalismul este sălbatic, chiar din faza sa de început.
În planul locuinţei, procurare-închiriere, încercând placajul, românul aproape că nu are nici o şansă, cu toate că mulţi îşi pun întrebări de genul: dacă Ceauşescu a declarat rezolvată problema locuinţei în România, dacă populaţia ţării s-a redus drastic, prin emigrări, cum este posibil ca ţara să nu dispună de fond de locuinţe masiv şi nefolosit?
La garaje şi parcări, probleme stresante şi stringente, se recurge tot la placaj care, în condiţiile unei lupte acerbe, trebuie executat impecabil, spre a fi încununat de reuşită, aici fiind nevoie şi de ajutorul interesat al edililor, de acţiunea şpăgii, veche cunoştinţă de-a lor, adânc uzitată şi care, iată, este şi de actualitate, şi de viitor. Altfel, viaţa ar fi searbădă şi anostă.
Dările, centrale şi locale, cele mai ridicate şi numeroase din U.E., mereu în creştere numerică şi diversificatoare, impun utilizarea placajului, cu şanse la fel de minime de reuşită, însă, poporul mai suferind o înfrângere scontată şi dură.
Aleşii neamului, ritmic, se tot perindă, votul le iese oricum, semn că electoratul a executat un placaj formal şi prost, eşuând lamentabil, încât este extrem de greu a recupera terenul pierdut, dacă nu imposibil. Este trista poveste a placajului prost, poate şi a lipsei unui antrenor bun. Poate data viitoare. (Ionel Bejenaru)