Românul, luat individual, se raporta, într-o vreme, fie şi a socialismului, la popor. La poporul său. Cu mândrie, cu încredere şi bucurie. Deşi scanda „Ceauşescu şi Poporul!”, ştia că o face forţat, strâmb, nereal. Nu avea încotro. Pe afişajul marilor fabrici şi combinate formula era mereu prezentă, întru glorificarea conducătorului de atunci, fiul cel mai iubit al poporului, al acelui popor din care s-au ridicat huliganii, agenţii şi teroriştii anului 1989. În care avea să se tragă. Fără îndoială, relaţia dintre român şi popor are vechime istorică şi a servit luptei pentru independenţă şi unitate naţională şi nu numai. La bază, ideea este nobilă, generoasă, de apreciat.
După ’89 s-au făcut auzite expresii de genul „mi-e ruşine, mi-e silă, mie- scârbă că sunt român”, semn scă relaţia românului cu poporul (său) a început să scârţâie serios, să se atrofieze. A început să se formeze lanţuri de emigrare, de obţinere a cetăţeniei altor ţări, românul râvnind la coşarca plină de bunătăţi cu care este aşteptat dincolo, în lumea mirifică, probabil, socotea el. unde nu este nici durere, nici întristare.
Las’ că nici guvernanţii nu s-au implicat în menţinerea unei relaţii corecte şi frumoase a românului cu poporul. Un popor pe care, acum, încearcă să îl întoarcă acasă, de pe unde este dus. Ar fi fost prioritatea lor nr. 1. Diverse acte de urmărire a propriilor interese şi de grup, preocupări neclare şi mici i-au împiedicat, negreşit. Mirajul NATO, UE şi-a pus hotărât amprenta pe actul lor politic, departe de a fi atins de patriotism, de adevăratele interese ale poporului. Personajele se cunosc şi sunt uşor de recunoscut. Greşelile însă se plătesc. Odată şi odată.
După ’89, multe ziare şi săptămânale, de ici, de acolo, au devenit „ale poporului”, nu ca până atunci. Să se fi născut atât de uşor un nou popor? Chestiunea relaţiei românului cu poporul este plină de echivoc, fără a se încerca lămurirea sa. Poate nu are cine. Poate sunt interese superioare. Dacă da, ar trebui expuse. Ei, dar ca atâtea altele, se preferă a fi lăsată baltă treaba asta, a naibii de grea.
Ispititorul ciolan se iveşte la orizont din nou, că doar vin marile alegeri şi poporul este chemat la vot. Este iarăşi rost de bătut în piept, aroma gogoşilor se face simţită, clientela este în aşteptarea dreptăţii ce i se va face, rudele de tot felul sunt pe fază, mulţi dintre candidaţi fiind doar cu linsul pe bot ce va urma, triumfător. Sau, se poate şi aşa, de la caz la caz. Ce şi cât haos!
Noul turism, cel politic, se va pune în mişcare, ceea ce s-a mai întâmplat şi experimentat, veselia va domni, grătarele vor sfârâi, vinul şi ţuica vor curge duios pe gâtlejurile învingătorilor şi pe cele ale mesei de alegători, bieţii noştri votanţi. Iar se va veni cu sloganul: s-a pierdut o bătălie, nu şi războiul! Şi, iar la luptă! (Ionel Bejenaru)