Românului nostru i se taie răsuflarea când întâlneşte o potrivire frumoasă de numere la loterie, ale ei cu ale sale. Dup care, tot cu răsuflarea tăiată, urmăreşte cuantumul câştigului. Este un caz în care după una vine alta (şi) mai frumoasă. Aspiraţie mare, românească!
Cu răsuflarea tăiată, românul urmăreşte un număr dificil de acrobaţie de circ, o cursă de cai la hipodrom, un raliu, legal ori ilegal, de bolizi auto, evoluţia unei gimnaste la bârnă, aruncarea prosopului la adresa unui boxer, păzitul laptelui spre a nu da în foc, înhăţatul momelii de către un peşte, care se anunţă mare, atingerea unei cote aparte de către alpinist, escaladările omului-păianjen ş.a. Când turnura lucrurilor are un final fericit, şi el răsuflă uşurat. Mai mult, poate să sărbătorească evenimentul în mod (tot) fericit.
Aceeaşi răsuflare tăiată îl animă pe bunul român atunci când consoarta parcurge chinurile facerii, cu neţărmuritul gând a ceea ce va veni pe lume şi cum. Este o stare mai mult decât românească, este coarda sufletească cu umanismul ei cu tot în cea mai frumoasă şi temerară acţiune. Succesul, dacă este, merită scăldat şi sorbit în cupe de şampanie.
La polul opus, sunt încă destui români care, datorită lehamitei vieţii, nu mai pot practica răsuflarea tăiată şi, ca urmare, nici să răsufle uşuraţi. Nu sunt de condamnat, dar lucrul acesta poate fi privit ca nedrept, cu consecinţe care pot fi citite ca blazare, apatie, indiferenţă, atrofiere, plafonare, înstrăinare. Cine este de vină? Ne răspunde cineva? (Ionel Bejenaru)