În acelaşi trecut regim, cine nu muncea era cotat un parazit social, un fel de trântor din apicultură, numai bun de blamat, de pedepsit, căci socialismul victorios nu avea nevoie de indivizi care să facă umbră pământului românesc, mereu înfloritor. Parazitul tânăr, pletos şi bărbos, primea uşor, drept corecţie, un tuns zero, regulamentar, societatea neavând nevoie de pletoşi şi bărboşi care să aducă cu elementele declasate din Apus, la noi nefiind nicidecum lumea tuturor posibilităţilor. Românul parazit era pus la ştiutul stâlp al infamiei, expus la gazeta de perete sau de stradă, aspru criticat în media de atunci, întru reeducare şi reutilizare în procesul muncii avântate. Sloganurile comuniste împotriva sa se făceau auzite peste tot. Era o frenezie, de-a dreptul.
Românul care lua munca în serios, în spirit proletar, o începea în acorduri de cântec muncitoresc sau cu un Hei-rup acătărea, semn al devotamentului de care era animat din răsputeri. Era, totodată, puterea exemplului. Sigur, primul în muncă era musai comunistul, doar el înţeleg înţelegând marele ei rost, cel mai bine, doar el pricepând, ca nimeni altul, că munca l-a creat pe om, doar el combătând falsa teorie a creaţionismului. Era comunistul adevărat, omul de tip nou, fidel cauzei, omorându-se pentru ea. La figurat, evident.
Astăzi, în cadrul nou al democraţiei noastre originale, munca a devenit facultativă, până şi cărţile de muncă nemaiavând căutare. Românul a găsit domenii mai rentabile şi profitabile, cu care să o înlocuiască cu brio. Chiulind, neobosindu-se cu munca, românul visează la o viaţă lungă şi lipsită de griji, putând aştepta de voie, chiar la un şpriţ, rânduita judecată de apoi, care, este drept, nu se ştie precis când va fi să fie. Optimist, cum este, nu are cum să-şi facă griji, în nici un fel. Se umple de speranţă, cu gândul că totul este cât mai OK. (Ionel Bejenaru)
(Ioan Rotundu)
