Ajunşi acasă, pregătim ceafa pentru grătar. Scoatem osul, eventual mai lăsăm ceva carne pe el, pentru un borş ţărănesc. Carnea o tăiem felii, groase de 1,5 sau chiar 2 cm. N-o batem în nici un fel, pentru că am masacra fibra şi am pierde ce-i mai bun la ea: sucul din interior.
- Staţi! Lăsaţi sarea acolo unde-i locul. Pe carnea feliată nu punem nici un condiment. Sarea întăreşte carnea, când se pune pe grătar.
După ce-am aprins grătarul, recomandat ar fi foc de cărbune dar merge şi lemn esenţă tare, aşteptăm ca gratiile să se înfierbânte bine. A sosit momentul să punem ceafa feliată pe grătar. Ea va prinde o pojghiţă, care va menţine tot sucul în interior. O întoarcem de câteva ori, fiind atenţia să nu ia foc de la grăsimea care se scurge, de aceea, lângă grătar s-avem din timp un vas sau o sticlă cu apă. Când sucul este limpede, adică şi-a pierdut culoarea rozie, ceafa este gata. Se pune în castron, o sărăm după gust şi cel mai flămând, dar şi îndrăzneţ, se va părpăli la degete, luând-o şi aşezând-o pe-o felie de pâine. Se poate presura pe ea piper sau se poate servi cu mujdei de usturoi. Dacă suntem la câmp, merge şi cu usturoiul curăţat căţei. Ceafa se va servi câtu-i caldă. Răcită, îşi pierde din calităţile gustative.
- Nu uitaţi berea! Ar fi o catastrofă să mâncaţi ceafă la grătar şi să beţi apă plată.
S-aveţi poftă!
Lucullus