Despre restaurantul Belvedere, aflat faţă în faţă cu Judecătoria Botoşani, pe B-dul Eminescu şi în coasta Notariatului familiei Aniţei, se pot spune lucruri frumoase. Mă refer la clădirea locaţiei, care este una de patrimoniu şi care a fost refăcută conform arhitecturii sale originale, arătând splendid. Dar se pot spune şi lucruri urâte, de sluţenie a imaginii monumentului şi de multe, multe neajunsuri în serviciile oferite.
În primul rând că întreaga clădire-monument a fost pusă în umbră de o neinspirată terasă, ridicată total inestetic în partea din faţă a clădirii. Culmea, terasa n-avea ce căuta acolo, dacă e să-i privim apariţia prin prisma reglementărilor aflate în vigoare şi care interzic ridicarea unor astfel de construcţii în preajma clădirilor monument. Dar cum la noi binecuvântarea arhitectului şef al oraşului Dan Sandu se obţine respectând tradiţionalul „mişcat din urechi”, nimic nu trebuie să ne surprindă.
Cu ceva timp în urmă întâmplarea a făcut că calc pragul restaurantului Belvedere. Eram mai mulţi, feţe fine s-ar putea spune, care voiam să mâncăm ceva. Unul dintre noi ne-a şi avertizat că restaurantul este renumit prin modul de a onora cu întârziere comenzile, aşa că ne-a sfătuit să ne înarmăm cu ceva răbdare. Ospătarul a notat comanda fiecăruia. Eu am comandat o tochitură moldovenească, salivând deja la gustul cunoscut de către noi toţi. Ne-am aşezat la taclale, dar toţi eram cu ochii pe ceas.
Pentru a nu dezminţi avertismentul colegului de masă, ospătarul nu s-a grăbit cu comenzile. Aveam să aflu că cei de la bucătărie au obişnuinţa de a lucra după modelul:
„Timpul trece,
Noi nu ne grăbim,
Alene gătim,
Clientul… să plece!”
N-am plecat, că eram nerăbdător să mănânc tochitura. După vreo oră a sosit comanda. Vai de capul ei tochitură! Carnea, nişte resturi de iască, fără gustul specific cărnii de porc, amestecată cu nişte bucăţi uscate de cabanos şi un fel de salam dubios la gust mi-a tăiat elanul de a năvăli asupra conţinutului din farfurie. Doar ochiul aşezat anapoda pe mămăligă şi nişte firicele de brânză, care numai de oaie nu păreau a fi, s-au dovedit a fi consumabile şi cu oarece gust de tochitură.
Cel puţin am avut satisfacţia că tot am ciugulit ceva din farfurie. Dar colegii, care au comandat peşte, şi care s-a dovedit a fi din cel congelat, s-au păcălit şi mai şi. Mai ales că eu am plătit porţia de tochitură 20 lei, iar ei porţia de peşte ceva mai mult. N-am trecut pe la Belvedere de vreun an şi nici nu cred că-i voi călca pragul mai devreme. Doar dacă voi auzi că a concediat bucătarii! (Lucullus)