Se cuvenea ca această cronică a faptului monden petrecut deja, să fi fost scrisă săptămâna trecută, dar anumite oprelişti inerente activităţii mele mi-au stat în cale. Evenimentul la care fac referire s-a consumat joi, 12 aprilie, în sala de festivităţi a Casei Armate din Botoşani. Având în vedere că personajul principal a fost Paul Mircea Iordache, un inginer albior la păr, semn c-a biruit jumătate de secol de viaţă, mi-am zis că de vreme cel el debutează la bătrâneţe cu creaţiile din tinereţe, de ce n-aş scrie şi eu o cronică a prezentului la timpul trecut. Paul Iordache a dat lovitura, atât ca scriitor cât şi ca poet. În primul rând, trebuie se remarc faptul că evenimentul a fost onorat de persoane marcante ale vieţii noastre cotidiene, din mai toate sectoarele de activitate. Puţini autori de carte, debutanţi după 1990, se pot lăuda cu o astfel de asistenţă la lansare. Mai întâi mi-au atras atenţia cele trei graţii ale culturii botoşănene. Mă refer la Stela Geosan - stăpâna slovelor arhivate, Lucica Pârvan – şefa dovezilor materiale a existenţei noastre încă din neant şi stăpâna spiritualităţii culturale contemporane Dana Petrariu. Toate trei s-au aşezat grupat, cochet şi elegant îmbrăcate, ceea ce mi-a adus aminte de tabloul celor trei graţii din mitologia greacă.
Alături lor, mulţi intelectuali, semn că evenimentul ce urma a se consuma era unul de marcă. Printre cele peste cincizeci de personaje, am remarcat şi barba vâlvoi a preacucernicului nostru călugăr poet, sau invers, nu contează, Vichenţie, pe numele său de profan Eugen Nechifor. N-au lipsit nici membrii Cenaclului literar „Aici – Departe”, care au venit să-şi sprijine colegul, Iordache, dacă nu să-i cumpere cartea, măcar să-i soarbă paharul cu vin ce promisese că-l va oferi.
Ca să aveţi o imagine a greutăţii evenimentului, să-i numim pe cei ce-au luat loc în prezidiu. Colonelul Florică Macovei, în calitate de gazdă, şi-a asumat şi rolul de ghid pentru cei din prezidiu, ca nu cumva să se încâlcească între ei, vorbind unul peste vocea celuilalt. Profesorul Artur Bălăucă s-a aşezat la prezidiu pe motiv că a copilărit cu scriitorul şi este părtaş la unele „Cioburi de copilărie”. A luat şi cuvântul. Ca profesor de matematică s-a descurcat minunat în încercările sale de critică literară. Trecând peste scaunul autorului, alături acestuia s-a aşezat profesorul pensionar Aurel Dorcu. Conştient de solemnitatea momentului, reputatul profesor a privit desfăşurarea evenimentului cu gravitatea cuvenită. N-a rostit nici o vorbă, lăsând totul pe seama vecinului de scaun, prof. Ionel Bejenaru. Istoricul a vorbit scurt şi la obiect, semn că dimineaţa a petrecut-o în „post şi rugăciune” de a nu se înfăţişa cu păcat audienţei, din care ştia că va face parte şi şefa sa. Lui Ionel i-a urmat la cuvânt colonelul Doru Pogoreanu, comandantul Garnizoanei militare Botoşani. Culmea, domnul colonel a vorbit mai civil decât civilii şi mai doct decât un profesor de limba română. L-a concurat în cele spuse chiar un critic literar, Vasile Pop, venit din Iaşi special pentru a da greutate evenimentului. Cu fineţe, a semnalat că opera proaspătului debutant are şi unele „cioburi” de construcţie, inerente oricărui începător.
Dar marea uimire avea s-o trezească o fetişcană, elevă la Liceul Pedagogic din Botoşani. Adriana Tapalagă (foto) a demonstrat un real talent în a recita poezie. Ascultând-o, mi-am dat seama că prin talentul ei poate da valoare oricărei poezii, oricât de netalentat ar fi autorul. Mulţi au crezut, văzându-l în sală pe Traian Apetrei, directorul Teatrului „Eminescu”, că fata este o tânără actriţă. Mare le-a fost mirarea să afle că nu-i decât o simplă elevă, dar înzestrată de natură cu mult talent şi meşteşug în arta recitării.
După ce fiecare şi-a spus părerea despre cărţile autorului, cea de proză intitulată „Cioburi de copilărie” şi cea de poezie „Năluci întârziate”, probabil un titlu cu multă autoironie, dacă avem în vedere vârsta întârziată a debutantului şi după ce autorul a recitat din propriile creaţii, întreaga adunare s-a pus în mişcare.
Unii s-au grăbit să dea curs invitaţiei de a servi o gustare, sărind peste invitaţia de a trece pe la masa autorului şi a primi un autograf. Alţii, mulţi dintre ei colegi de serviciu cu autorul sau cunoştinţe apropiate acestuia, deşi l-au onorat la masă, băgându-i sub nas cele două cărţi pentru a primi cuvenitul autograf, n-au plătit cei zece lei, costul, pe motiv că ei sunt prezenţi pe cheltuiala şi barba debutantului într-ale literelor.
Până la urmă toată lumea s-a înghesuit în jurul mesei cu gustări. Călugărul Vichenţie şi profesorul Bejenaru dovedind nu numai hărnicie, dar şi ştiinţă în ale gastronomiei, udând din belşug fiecare îmbucătură, ca să alunece, spre folosul celei următoare.
Una peste alta, evenimentul a avut un ecou intelectual aparte, de care n-avem parte în fiecare an, motiv pentru care l-am consemnat spre a lua act şi cei care n-au avut privilegiul de fi prezenţi.