Lacrimi şi flori la mormântul unui legionar
La cimitirul din Cerviceşti a fost înmormântat Petru Burlacu (78 ani), una dintre victimele regimului Ceauşescu. Câteva zeci de persoane, rude, prieteni, trecători care au vrut să-i vadă chipul stins l-au vegheat în ultimul lui răgaz pământean. Slujba religioasă nu a avut un fast ostentativ, ci a păstrat, mai degrabă, câte ceva din înţelepciunea primitivă a durerii. Fiinţă, nefiinţă, păcate, război, Dumnezeu. Preotul a vorbit pătimaş, evocându-l pe Petru Burlacu printr-un discurs de repunere în drepturi a moralei. A amintit şi de oroarea comunismului.
Lângă sicriu stăteau, într-o încremenire tragică, cei care l-au iubit: soţia, fiica, nepoţii şi alte rude apropiate. „Te-a răpus până la urmă durerea“ - plângea soţia lui Petru Burlacu, iar ceilalţi simţeau spirale de durere în tâmple. Căci nu este suferinţă mai mare pe lume decât să-i vezi pe cei dragi înghiţiţi de eternitatea morţii. Patru legionari, îmbrăcaţi în pantaloni negri şi cămăşi verzi, printre care şi comandantul Legiunii „Arhanghelul Mihail“ din Iaşi, Mihai Popa, au purtat sicriul pe umeri până la locul înhumării. Petru Burlacu are un mormânt simplu, săpat adânc în pământul jilav al toamnei. Unii se mirau că nu are un cavou impresionant. Dar nici nu i s-ar fi potrivit. Era un om atât de liber, atât de detaşat de măreţiile efemere, încât fastul n-ar fi făcut decât să-i preschimbe memoria într-un tablou convenţional.
Înainte de a pune capacul pe sicriu, tinerii legionari i-au pus pe piept steagul Gărzii de Fier. Când au pus capacul peste sicriu rudele au izbucnit într-un plâns cutremurător. Apoi au aruncat pământul în groapă şi i-au pus crucea la căpătâi. Au aşezat ;i coroanele - multe, nedrept de frumoase - peste mormânt. Cu toate că Petru Burlacu se odihneşte la câţiva metri în pământ, nimeni nu poate să îngroape şi povestea lui.
Un om care nu l-a vrut pe Ceauşescu
Familia Burlacu din localitatea Cerviceşti era compusă din şase persoane, patru copii şi părinţii. Necazurile lor au început în anul 1960, când Petru Burlacu - capul familiei - a fost închis pentru că s-a opus colectivizării. A stat nouă luni la „mititica“, timp în care comuniştii i-au luat pământurile, umilindu-i familia. Dar greutăţile nu aveau să se oprească aici. Atât Petru Burlacu, care refuza cu înverşunare să treacă la colectiv, cât şi familia acestuia erau urmăriţi pas cu pas de miliţieni. „Ne păzea casa, iar vecinii erau ameninţaţi cu închisoarea dacă vorbeau cu noi. Pe copii i-a dat afară din liceu şi facultate. Ascultau tot ce vorbeam în casă. Ne băteau aprig şi spuneau că dacă vrem libertate să plecăm în America. Pe vremea aceea eu nu ştiam nici măcar pe hartă unde este această ţară“ - povesteşte soţia lui Petru Burlacu.
În iulie 1969, acuzaţi că sabotează regimul Ceauşescu, soţii Burlacu împreună cu fiul lor Costel sunt încarceraţi în Penitenciarul Botoşani. Gândul că acasă au rămas trei copii (Carolina - 17 ani, Valentina - 12 ani şi Dumitru - 10 ani) fără nici un sprijin, le făcea viaţa din penitenciar şi mai amară. Timp de doi ani au fost ţinuţi în lanţuri şi bătuţi. „Am fost bătută de mi-au căzut toţi dinţii din gură. Tot din cauza loviturilor primite am surzit. Pe soţul meu şi pe băiat l-au ţinut în lanţuri şi i-au rupt picioarele. Costel mai are şi acum urmele fiarelor. O bucată de pâine şi o cană de lapte era mâncarea pe o zi. Ore întregi ne anchetau şi ne băteau. Gândul la copii m-a ţinut în viaţă. Când ne-au luat la închisoare au răscolit toată casa căutând puşti şi pistoale“ - spune Elena Burlacu.
Chiar dacă nu au fost închişi, copiii familiei Burlacu au trăit şi ei un adevărat coşmar. După ce părinţii şi fratele mai mare au fost luaţi cu forţa şi închişi, miliţienii au continuat să păzească casa lor. Nu-i lăsa să meargă nici la şcoală, dar nici la munca câmpului. „Când mi-au luat părinţii la închisoare, am fugit după ei să-mi dea cheia de la casă. Unul dintre miliţienii care îi escorta m-a prins de guler izbindu-mă de pământ. Cam 20 de metri, până în curte m-a lovit cu picioarele. În curte i-a luat la bătaie şi pe fraţii mei. Ne-au lăsat într-o baltă de sânge şi au plecat, nu înainte să ne poruncească să nu părăsim ograda. Am rămas sub cerul liber pentru că nu aveam cheie să intrăm în casă. După câteva zile în care am răbdat de foame, fratele meu Dumitru a reuşit să fugă la Poştă şi să-şi telefoneze bunicii Burlacu de la Arad. Auzind câte ni se întâmplă, bunica a venit şi a stat cu noi până a murit. În anul 1971, părinţii mei au fost eliberaţi din penitenciar, dar chinurile noastre nu au luat sfârşit“ - povesteşte Valentina, fiica lui Petru Burlacu.
Pe 21 martie 1972, capul familiei Burlacu a fost închis din nou. De această dată a stat în închisoare şapte luni. „Ne spunea că ne face viaţa imposibilă dacă nu devenim comunişti. Ne-au lăsat lipiţi pământului, fără nici un fel de ajutor. Eu n-am ştiut niciodată unde este America, dar din cauza necazurilor am părăsit pământurile pentru care soţul meu a luptat în al doilea război mondial“ - spune Elena Burlacu. Cât a stat în penitenciar, atât Petru Burlacu cât şi fiul său Costel au cunoscut şi alţi oropsiţi ai regimului Ceauşescu, membri ai Gărzii de Fier din Iaşi. Şi pentru că luptau şi ei împotriva comunismului au devenit simpatizanţi ai acestei mişcări legionare. Dar această opţiune le-a îngreunat şi mai mult situaţia.
Drumul spre ţara făgăduinţelor
Văzând că trăiesc din ce în ce mai greu sub regimul comunist, familia Burlacu a cerut ajutor Ambasadei Americii din România. În anul 1979 au primit viza de refugiaţi politici în America. Primul care a părăsit ţara a fost mezinul familiei, Dumitru. Costel Burlacu a plecat în anul 1980. Un an mai târziu a ajuns în America şi restul familiei. „Când am ajuns în America am fost primiţi de o asociaţie care ne-au ajutat să ne găsim un serviciu şi un cămin. Ne-au primit cu braţele deschise şi nu am simţit niciodată că suntem străini“ - spune Valentina. Deşi au fost renegaţi, membrii familiei Burlacu nu au uitat niciodată că sunt români. Au vorbit în continuare limba română, iar după Revoluţia din 1989 au cerut repatrierea, dar au fost refuzaţi.
Cel mai mare vis al lui Petru Burlacu a fost să-şi redobândească pământurile pentru care a suferit atât de mult pe vremea împuşcatului. Dar rudele i-au vândut partea lui de moştenire. „Soţul meu nu a fost bolnav niciodată, dar din cauza supărării a făcut infarct şi a murit. Dar voi lupta până când îmi voi lua pământurile înapoi. Vreau să-mi trăiesc ultimele clipe pe pământul românesc“ - spune Elena Burlacu. Toţi membrii familiei Burlacu sunt decişi să lupte pentru drepturile lor. (Dorina LUPU)
N.R. – Articolul a fost publicat în săptămânalul Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi nr. 657/9 noiembrie 2000. Acum se încearcă condamnarea oficială a ororilor comunismului. Cam târziu! Uitaţi-vă în jur şi veţi constata că baronii locali, ştabii publici, politicienii, sunt ori foşti comunişti de marcă, ori feciorii acestora.