Voinicul fără de prihană

Mergând prin pădurea cea nesfârşită cale de vreo şapte zile, Voinicul fără de prihană ajunsese într-un luminiş în care se afla casa Mumei Pădurii. Casa avea ăn jur o ogradă cu nouăzeci şi nouă pari de gard, în care erau înfipte capete de om şi numai un singur par era slobod şi striga într-una :
- Cap ! cap ! cap !
Tocmai privea voinicul nostru la parul acela, mirându-se de aşa minune, când iată că apare Muma Pădurii, bucuroasă foarte că are ocazia să-şi completeze schema.
- Al meu eşti, feciorule ! strigă hodoroaga.
- Cap ! cap ! cap ! – striga parul nerăbdător.
- Bu nu mi-e frică, răspunse flăcăul.
- Şi de ce mă rog ?! se miră baba de aşa curaj.
- Iac-aşa ! se fuduli el. Că eu am lucrat la Privatizări, unde am vânbdut totul pe nimic, aşa s-a spus despre mine de către procurorii DIICOT, care m-au achitat. Cică n-am cap şi că-s nevinovat ca un prunc. Iar de parul dumitale nu mă tem, că de unde nu-i…
- Aşa-i, îi dădu dreptate baba. Du-te-n drumul tău, că eu am nevoie de ucul cu cap bun. Dar nu-ţi pierde nădejdea, că mai este de privatizat şi CEC-ul…