Dupa o escapada de vreo sapte kile de vin per bostan de mascul feroce, dimineata pe la trei am emis gaze nobile pe o traiectorie care incepea la iesirea unei bombe din Vietnam si se termina undeva prin parc, mai exact langa cele 6 grame de guano lepadate in mijlocul lacului de urmasul lui Archeopterix. Si pentru ca nu aveam chef de plimbari cu barca, chit ca ma treceau valuri-valuri si se auzea si-un clipocit suspect intre calcaiul stang si bombeul drept, am inceput sa reflectez la ceatza londoneza care-mi impiedica degetul mic sa gaseasca drumul cel mai scurt pana in profunzimile narilor. Drept urmare, ajungand prin deductie logica la concluzia ca n-am venit degeaba pana-n Hyde Park, am pornit (propulsandu-ma cu miscari larvare) spre coltul vorbitorilor. Odata ajuns, refularile acumulate de-a lungul ultimelor 1783 de deglutitii si-au spus cuvantul: printr-o diatriba de o virulentza scelerata m-am rastit la bocanci. Aceasta exprimare vehementa le-a miscat pana si pe ciori, chiriasi fideli ai parcului, care si-au adus obolul la vederea zguduitoarei scene. Asa se face ca am parasit locatia ca un dalmatian, cu gandul la Brigitte Bardot si la secretele noastre comune. |