După ce-am descoperit aleea, am sunat la poarta locuinţei cu nr. 8, pentru a ne informa unde anume ar fi casa cu pricina. Am sunat bine, pentru că proprietara Cristina Ciobanu este vecină de gard cu locuinţa respectivă. Chiar s-a oferit să ne conducă până la poartă. Întreaga locuinţă este asigurată cu gard metalic înalt, dublat de un rând de gratii din fier beton. Poarta, şi ea dublată de un rând de gratii era închisă prin interior cu un lacăt. Lângă poară, pe o bucată de scândurică, scris cu nişte vopsea neagră ştearsă în cea mai mare parte de intemperii, te anunţa că dincolo de gratii se află Asociaţia Romania AID Group.
În curte erau două persoane tinere, cam între 20 30 de ani, cu o fizionomie specifică persoanelor cu handicap psihic şi fizic. Pe fată a recunoscut-o doamna Ciobani şi a strigat-o Viorica. Fata a anunţat îngrijitoarea, care a venit la poartă şi a început să mă chestioneze ce vreau. I-am explicat că sunt de la Jurnalul, că am primit la redacţie un telefon cum că pe Aleea Luizoaia la nr. 10 sunt cazate nişte persoane handicapate şi care sunt bătute şi înfometate. Luând act de ce anume m-a adus la poartă, îngrijitoarea s-a luat de doamna Ciobanu, bănuind că ea ar fi anunţat presa, fapt ce ulterior s-a dovedit total fals, pentru că o altă persoană ne anunţase şi care chiar atunci ne urmărea din curtea sa situată pe aceeaşi stradă.
Până la urmă, la insistenţa mea a descuiat poarta şi ne-a lăsat să vizităm locuinţa. Văzând că nu mă manifest cu rea voinţă, femeia chiar s-a dedat la destăinuiri. Aşa am aflat că mă cunoaşte din perioada cât a lucrat contabilă la UJCC, că se numeşte Enache şi că aparţine cultului penticostal. Fondatorul asociaţiei este
o englezoaică pe nume Harison Tereza, iar asociaţia funcţionează din 1999, locuinţa fiind cumpărată chiar de fondatoare. În locaţie sunt întreţinute cinci persoane tinere, trei fete şi doi băieţi, cu vârste între 20 şi 30 de ani, toate cu handicap psihic, preluate în îngrijire de la Secţia Podriga a Spitalului de Psihiatrie Botoşani. Am dorit să stau de vorbă cu şeful din partea română, dar Enache mi-a spus că era o femeie, dar a demisionat cu o zi înaintea de a veni noi (???).Deşi la asociaţie lucrează cinci persoane, angajate cu salarul minim pe economie, oricât am insistat să mai stau de vorbă cu una dintre ele, Enache m-a refuzat. Nici numele lor n-a vrut să mi le dezvăluie. Când am întrebat ce-au mâncat azi dimineaţă aceşti tineri (era vineri, ora 11, când am ajuns noi la locaţie), Enache a luat altă vorbă. Am insistat să-mi spună ce vor servi la masa de prânz, pentru că din toate camerele văzute de noi nu era nici una amenajată bucătărie şi nici nu venea vreun miros specific cum că pe undeva s-ar pregăti mâncare. În loc de răspuns, Enache a căutat să mă convingă că ce mănâncă aceşti tineri nu mâncăm noi. Ca dovadă, a ridicat capacul de la lada frigorifică de pe hol, în care am putut vedea vreo trei pungi cu carne de o culoare extrem de suspectă, nimic altceva. Între timp, una dinte fete avea probleme în camera de dormit cu strânsul unei pături de pe pat şi începuse a striga şi a plânge, fără să-mi dau seama de ce anume. Enache a început să răcnească la ea, iar dacă nu eram noi sigur o pocnea. Ceilalţi tineri, ca la un semn, s-au dispersat prin curte şi s-au ascuns printre nişte boscheţi, probabil de teama de a nu fi bătuţi.
Doamna Ciobanu, despre care aveam să aflu că a lucrat în Irlanda tocmai la îngrijit persoane cu probleme fizice şi psihice, mi-a arătat-o pe Viorica, tânăra care ne-a văzut prima la poartă. Avea urme de lovituri la cap şi ureche. Enache a susţinut că loviturile şi le-a provocat singură, atunci când o cuprinde criza. Este schizofrenică,
iar când o cuprinde criza se zgârie pe faţă până se umple de sânge a căutat Enache să ne convingă. Numai că Viorica nu era zgâriată pe faţă, ci lovită la cap şi după urechi. Casa, care cuprinde vreo cinci camere, era curat întreţinută, camerele de dormit cât de cât aranjate, paturile etajate ca pe vremuri în armata română aveau lenjeria strânsă. Există şi o cameră cu televizor, dar probabil pentru angajaţi, că tinerii, după cum arată, nu cred că manifestă vreun interes. În schimb am fost surprins să constat două panouri unde erau expuse lucrări realizate de ei, desene şi farfurii de unică folosinţă ornate cu nişte vopsele sclipitoare. Nişte desene ciudate şi repetate cu insistenţă, doar nuanţa culorilor fiind alta. Cred că numai doctorul Nicolae Vlad, directorul Spitalului de psihiatrie le-ar putea dezlega mesajul.
Am ieşit din locaţie şi am stat de vorbă cu mai mulţi locuitori din vecinătate. Toţi susţin că tinerii sunt bătuţi şi înfometaţi, iar când scapă de după gratii vin la poartă şi cer de mâncare, dar caută şi ceva afecţiune sufletească.
De pe strada Aleea Luizoaiei m-am dus direct la doctorul Vlad. Voiam să aflu cum de a fost posibil ca cinci persoane cu handicap psihic şi irecuperabile au fost externalizate şi date în îngrijire unei asociaţii despre care nimeni nu cunoaşte nimic. La poarta spitalului m-a întâmpinat cerberul cu halat albastru. M-a expediat scurt, susţinând că directorul este în oraş, la o şedinţă, şi nimeni n-are voie să vorbească cu presa în lipsa sa. Poate voi avea mai mult noroc azi. Tot azi vreau să mai aflu cine ar trebui să controleze ce se întâmplă cu bolnavii externalizaţi spre asociaţii şi fundaţii. Nu se poate ca într-o societatea europenizată ca a noastră, soarta celor cinci tineri să fie indiferentă autorităţilor.
Firesc, mă mai întreb ce anume o determină pe englezoaica Harison Tereza să întreţină această asociaţie? De vreme ce nu ştie nimeni de soarta acestor tineri, de existenţa acestei asociaţii, nu cumva acestor tineri, cu timpul li se pierde urma şi sunt folosiţi în alte scopuri, cum ar fi traficul de organe? Întreb doar! (Ioan Rotundu)
peste 50 de erori descoperite în subiectele de la bac
