În primul rând momentul ales a fost unul total inadecvat, amânarea cu o zi sau două a unui examen de Bac, nesemnificativ, neproducând teamă guvernanţilor. Apoi, liderii de sindicat de la nivel naţional n-au demonstrat voinţă reală de a organiza greva. Aşa se explică disensiunile apărute între profesori, unii mergând la ore, fără a participa la examinare, alţii blocând examenul. Cei mai mulţi dintre profesori au venit spăşiţi la program şi şi-au văzut de activităţile programate.
Am mai spus-o şi mă văd nevoit să repet: liderii de sindicat de la nivel naţional sunt nişte căţei care latră la guvernanţi, dar fără să muşte. Ei sunt, fie înţeleşi cu guvernanţii să meargă cu protestele până la o anumită limită, fie constrânşi să facă aceasta datorită faptului că sunt şantajabili cu ceva. Altfel nu se explică de ce în învăţământ s-au organizat atâtea lupte sindicale, toate cu un sfârşit lamentabil şi degradant pentru profesori. Nu pot să nu sancţionez atitudinea de lipsă de unitate în lupta sindicală a profesorilor. Ei, care pretind, şi pe bună dreptate, că sunt floarea intelectualităţii româneşti, au ajuns să fie un exemplu negativ despre cum să nu organizezi o luptă sindicală.
Să ne amintim de protestele profesorilor de la Buzău, nesusţinute de colegii lor din ţară. Guvernul Boc le-a ignorat protestele şi i-a lăsat să stea în stradă până s-au plictisit. Pentru Guvernul Boc a fost un succes, protestele încheindu-se fără a le da nimic, pentru profesori o lecţie tristă, de pe urma căreia au înţeles că lupta lor n-are şanse reale de reuşită.
Nici motivele revendicărilor nu sunt clare şi precise. Ba vor majorări salariale, ba menţinerea salariilor la nivelul celor din anul trecut, ba redimensionarea normelor didactice, ba renunţarea Guvernului la a mai face disponibilizări. De câte ori s-a declanşat câte o grevă, de fiecare dată revendicările au fost altele şi diferite ale celor de la oraş faţă de cele ale profesorilor din mediul rural.
Şi s-a mai observat un fenomen. Indecizia profesorilor de a fi solidari în lupta sindicală a fost repede speculată de către unii directori de şcoli. Chiar şi ieri, în Bucureşti, la Liceul Carmen Sylva, directorul le-a interzis profesorilor să facă grevă. Ori dreptul la grevă este un drept constituţional şi nu depinde de voinţa sau aprobarea directorului de şcoală. Dar directorii au prin curaj şi se răstesc la profesori tocmai speculând slăbiciunea şi teama acestora de a fi hotărâţi asupra grevei anunţate şi s-o susţină până la satisfacerea revendicărilor.
Încet, încet dezamăgirea şi consolarea cu neputinţa de a declanşa o grevă care să-i determine pe guvernanţi să-i ia în serios cuprind tot mai multe masa de profesori, care dau înapoi în faţa oricărei încercări de intimidare venită până şi de la cel mai nevolnic director de şcoală sau părinte de elev. În curând nu vom mai auzi de greve în învăţământ. Părerea mea!