Actualmente, românul, un anumit român, tânjeşte după a da cât mai multe şi adânci găuri, ghidându-se după principiul: are ţara, am şi eu. Cum justiţia noastră este atât de blândă şi permisivă, rare sunt cazurile în care găuritorul român ia drumul mititicii, oricum un loc ingrat şi de-a dreptul incomod pentru persoana sa. Ar da, iminent, în claustrofobie, ceea, ce musai, ar contraveni drepturile omului. Aşa că, nici vorbă.
Vedeţi, în acest domeniu al găurilor şi găuritului, politica umanismului, trâmbiţată frenetic în anii comunismului, este continuată şi în capitalism, putând să o trecem la suma asemănărilor care apropie cele două orânduiri sociale. Dealtfel, avem, la nivel de ţară, pe la Balş, o fabrică de profil în fabricarea burghielor. Sunt unelte bune pentru spart case de bani , uşi de locuinţe, bănci, bancomate, ajutând ducerea la bun sfârşit a efracţiei.
Cum burghiele au mărimi diverse, românul ţine să aibă în dotare o trusă bine dimensionată, făcând ca gaura ce o dă să fie impecabilă, fără vreun cusur, în stil de mare şi faimos meseriaş. În fond, pentru el, acdeast6a este marea şi frumoasa gaură, la care aspiră cu pasiune, celelalte, de alte naturi, fiind opţionale. Românul găuritor este conştient că o gaură la timpul ei face cât zece femei. Nici nu vă imaginaţi ce satisfacţie îţi oferă!
Din marea masă a găuritorilor s-au ridicat elemente şcolite, spărgători celebri, care au uimit o lume şi s-a scris despre ei şi la ziar. A găuri din averea statului sau a bogatului nu poate fi văzut ca un act antisocial, criminal, căci Dumnezeu a dat de toate şi pentru fiecare, iar rânduielile lui Dumnezeu sunt mult deasupra celor din societatea noastră atât de umană. Se face vorbire de sfinţenia proprietăţii, în plan nconstituţional, dar asta este Constituţie? se întreabă şi se miră găuritorul. Şi, n-ai ce-i face. (Ionel Bejenaru)