Primul popas l-am făcut la staţia OMV Petrom de la ieşirea din oraşul bucovinean Câmpulung spre Pojorâta. Aici am băut câte o cafea şi un suc, ne-am dezmorţit oasele de statul în maşină şi ne-am distrat cu un câine comunitar care deprinsese arta de a cerşi pe la mese. Câinele ne privea cu o faţă de milog şi imediat ce căpăta ceva dădea bucuros din coadă apoi se ducea la masa următoare pentru a-şi lua din nou acea faţă de milog. Discutam între noi că cerşetorii profesionişti ar avea de învăţat de la acest câine specializat în psihologia umană.
Vremea era tot posomorâtă şi ploua mărunt aşa că în Pojorâta n-am putut filma cartierul cu vilele botoşănenilor ajunşi prosperi prin muncă cinstită sau ciordeală de la bugetul statului ori al unei administraţii locale. Am tăiat de pe lista de filmat „secvenţa Pojorâta” şi ne-am continuat drumul spre Pasul Tihuţa cu speranţa că poate vremea se va îmbunătăţi şi vom putea filma la Castelul Dracula despre legendarul Bram Stoker. Aveam pregătit pentru a reda pe camera de filmat o povestioară despre Dracula, culeasă de la un bătrân bistriţean al locului. Castelul l-am găsit învăluit de o ceaţă groasă (foto 2) şi se vedea fantomatic în puţina lumină a dimineţii.
Cameramanii Mircea Brehuescu şi Villi Ungurean au decis că nu se poate filma, aşa că am tăiat de pe listă şi această secvenţă.
La castel am avut şi o mică surpriză nu tocmai plăcută. Simţeam nevoia de a ne uşura vezica. Am intrat în castel. Un grup de englezi tocmai coborâseră de la camere şi se pregăteau să urce în autocarul cu care au venit. L-am abordat pe ghid şi l-am întrebat cum putem ajunge la un WC.
Ne-a spus că n-avem cum folosi WC-ul pentru că este sub cheie şi poate fi folosit numai de către cei cazaţi aici sau de către clienţii restaurantului. Iar restaurantul era închis. La adăpostul ceţii ne-am răspândit printre brazii din apropiere şi ne-am rezolvat nevoile precum ţăranul vara pe câmp. N-a fost civilizat dar nici n-aveam altă variantă.
Urma ca de la castel să coborâm întreg Pasul Tihuţa şi să poposim la cabana Bradul de la poalele muntelui pentru a ne documenta cum putem ajunge în zona de agrement Colibiţa, situată undeva la o margine a munţilor Călimani. Dar şi jos, la poale de munte, vremea se menţinea ceţoasă şi continua să burniţeze. De nevoie am renunţat şi la varianta Colibiţa şi ne-am continuat drumul spre Bistriţa, numărând şirul lung de Bârgăie.
Pe când ne apropiam de Beclean, vremea începuse a se răzbuna iar soarele se iţea dintre noi înseninându-ne şi nouă călătoria. În Beclean ne-am ciondănit pe seama unui uriaş steag tricolor (foto 3). Cameramanii susţineau că trebuie filmat pentru că este cel mai mare steag românesc din ţară. Eu i-am contrazis şi le-am spus că steagul este cu adevărat mare dar nu cel mai mare tricolor din ţară. Ne-am mulţumit să-l fotografiem şi să ne continuăm drumul pentru că era deja ora când stomacul nostru îşi cerea dreptul.
La ieşirea din Beclean, pe dreapta, se află un complex hotelier şi de alimentaţie publică numit „Regal”. Localul este cunoscut de mai toţi cei care circulă spre şi dinspre Cluj şi este tot timpul aglomerat. Pentru că este o afacere prosperă şi care s-a consolidat de-a lungul anilor pornindu-se de la un micuţ restaurant, am decis să tragem o secvenţă şi să-i lăudăm pe patronii necunoscuţi nouă.
Când am terminat de vorbit pe cameră ne-am trezit cu o doamnă şi un domn care ne-au luat la rost că de ce filmăm fără voia lor. Erau patronii. Le-am explicat că în fond le facem reclamă în rândul botoşănenilor şi că n-am filmat cu intenţii rele. Dacă femeia, cu inteligenţa ei de blondă, a mai redus din ton, soţul ei, un unguraş cu o mutră care mi-a întărit convingerea că doarme cu harta Diktatului de la Viena sub cap,
susţinea că i-am încălcat proprietatea, că el a pus afiş că-şi selectează clienţii şi că trebuie să ştergem tot ce am filmat. Mi-am cerut scuze că i-am încălcat proprietatea dar l-am avertizat că pot filma aceeaşi secvenţă din şosea, drum public, şi n-are cum să mă oprească. Mi-am dat seama că unguraşului îi place să mănânce români pe pită şi că în furia lui faţă de noi nu-i păsa că i se face reclamă gratuită şi i se laudă afacerea. Între timp s-a apropiat de noi o persoană mai în vârstă, cred că tatăl unuia dintre cei doi tineri, care ne-a întrebat dacă ce-am filmat este de bine. I s-a arătat caseta şi omul a fost mulţumit şi ne-a lăsat în pace. Am mâncat câte un gulaş comentând cele întâmplate. Puteam să renunţ la secvenţă de a o mai include în reportaj, dar am lăsat-o ca să-i demonstrez unguraşului că botoşănenii se mai numesc şi moldoveni iar moldovenii au bun simţ şi nu poartă ură istorică asupra vreunei naţii migratoare.
De la Regal ne-am dus glonţ spre Turda, ocolind Clujul pe variantă. GPS-ul maşinii l-a încurcat pe şofer. La un sens giratoriu l-a scos de pe variantă şi l-a înscris pe drumul spre Cluj. Greu l-am convins că GPS-ul său a luat-o razna şi că trebuie să ne întoarcem dacă nu vrem să ajungem în centrul Clujului.
La Turda ne-am strecurat pe sub autostrada Gilău – Câmpia Turzii şi ne-am înscris pe drumul naţional Turda – Ştei, cu joncţiune spre Oradea. Înainte de a intra în Cheile Turzii, chiar la poalele munţilor, se află satul Corneşti, un sat cu populaţie majoritar maghiară. De la un moşuleţ ungur am cumpărat roşii, ceapă şi usturoi pentru a ne completa stocul de alimente cu care urma să ne hrănim cât vom sta în Apuseni. Cu moşul am filmat o secvenţă ca să marcăm drumul nostru spre Valea Arieşului şi am intrat în Chei.
(Va urma)
Sponsorii acţiunii
1. Mircea Calistru – gazdă în Arieşeni
2. RedAdmir SRL Botoşani – Ioan Roşu
3. Conrec SA Botoşani – Mihai Vrăjitoru
4. Elsaco Electronic Botoşani – Valeriu Iftimie
5. Microbuzul SRL – Dumitru Balan
6. PNL Dorohoi – Constantin Bursuc
7. Cooperativa de Legume şi Fructe Frumuşica – Titel Arhip
Ioan Rotundu
